Recunosc, percutez cu întârziere la mondenități naționale. În ultimele două zile mi-am făcut plinul de Mihaela Rădulescu. Am ajuns să-i cunosc dedesubturile reale și inventate, pomeții noi, sânii noi și ei, sau mai vechi, apucăturile, orgasmele de dimineață, și ce spune Felix despre. Felix, adică ultimul iubit. Al ei. Cu aceeași ocazie am aflat că există și că se numește ca atare. Am citit analize despre cât suntem de vinovați de toată tevatura noi, românii privitori la ProTV, la TV, la orice canal cu „distracție”.
Veți spune că doar proștii pun botul la non-informații. Pe bune?! Care sunt informațiile – informații?
Azi pe la 6 dimineața mă întrebam dacă nu cumva am înnebunit și eu. Adică, până la urmă, cu ce îmi ajută / îmbogățește existența sumedenia de (non) informații despre o femeie căreia i se spune diva. Nu numai ei, ci și altora. Până la urmă, dacă extindem puțin accepțiunea din DEX (care oricum ar trebui upgradată cu necesitățile momentului) și stabilim că asistentele care apar la TV pot intra în categoria „artiste”, Bianca Drăgușanu este tot o diva. Roșcată, parcă. Pe vremuri, când cuvântul a fost explicat în dicționar, diva era doar o artistă sau cântăreață cunoscută și apreciată de public.
Revenind, trebuie să spun că mi-e frică de o parte din oamenii bătrâni. Am o frică fizică de bărbații bătrâni care își vopsesc părul, de femeile octogenare care-și pun unghii false și contur de buze închis la culoare. Știu că fiecare individ se percepe într-un mod unic, aparte de cum e percept de restul lumii, iar restul lumii are, față de individ, o infinitate de percepții.
