S-a înconjurat de ei pentru că-i sunt adevărate leacuri pentru ego-ul său bolnav de preamărire. Cu limbile lor antrenate îi ridică-n slăvi fiecare gest, fiecare idee, fiecare dorinţă. Cei care-l contrazic devin automat duşmanii lor de moarte. Şi niciun efort nu-i prea mare pentru a-i arăta cât de neînsemnaţi sunt ăia care nu au puterea de a recunoaşte, în el, vizionarul. Irelevant că viziunea sa nu ajunge nici măcar la a desluşi zaţul de cafea dintr-o ceaşcă. Ei, sclavii, sunt mulţumiţi. Pentru că ştiu că-şi primesc partea. Nişte contracte, o terasă-n centru, influenţă cât să-i sape pe unii şi să-i ridice pe alţii. Şi mai ştiu ceva – că este dependent. Pentru că fără ei, hidoasa oglindă a realităţii l-ar face nefericit. Iar acesta este ultimul lucru pe care şi-l doreşte. Şi ştiu să se folosească de asta. Din stăpân au reuşit să-l facă robu lor. Robu sclavilor. Pentru că, atât de orbit de pofte, ode şi dramolete ieftine ca scuze pentru şmenurile camarilei, şi-a pierdut simţul realităţii. Repetă pe pilot automat tot ce-i picură-n urechi sclavii. Şi nu oricum. Cu foarte multă convingere. Chiar dacă-i o convingere soră cu penibilul pentru orice om normal. Prea prins în păienjenişul ţesut în jurul său, primul rob al timişorenilor devine cu fiecare zi un bufon tot mai trist, mişcat haotic de sforile trase isteric de proprii sclavi.
Robu sclavilor
