Când publicul l-a huiduit, Ruben Lațcău a răspuns cu un „pupic” ostentativ trimis spre tribune. În direct pe televiziunile naționale…
SCENA, EXACT AȘA CUM S-A VĂZUT PE ECRAN
Duminică seară, la ceremonia de premiere a finalei Cupei României la handbal, Ruben Lațcău a coborât pe teren în calitate de viceprimar al Timișoarei. În momentul în care speakerul sălii i-a rostit numele, din tribune s-au dezlănțuit huiduieli puternice. Comentatorii meciului (transmis în direct pe posturile naționale de televiziune) au remarcat sec, în direct: „Nu-i chiar cel mai popular domnul viceprimar.”
Lațcău a reacționat imediat. Și-a dus mâna la gură și a ridicat-o ostentativ spre public: gestul universal al unui pupic trimis în văzduh. Un gest pe care comentatorii sportivi l-au catalogat pe loc drept „un gest așa, de sfidare” la adresa celor care îl huiduiau.
CE ÎNSEAMNĂ GESTUL, DINCOLO DE „PUPIC”
Există o diferență fundamentală între a fi huiduit și a răspunde la huiduieli. Prima este o experiență neplăcută pe care orice politician aflat în dificultate poate să o traverseze cu demnitate. A doua este o alegere, iar alegerea lui Lațcău spune mai mult despre el decât o sută de postări pe Facebook.
Gestul pupicului ostentativ trimis spre o sală care te respinge este, în primul rând, un act de sfidare față de cetățeni. Nu față de adversari politici, nu față de jurnaliști, nu față de un moderator de dezbatere. Față de cetățeni – adică exact față de oamenii al căror vot l-a adus în funcție și în numele cărora exercită un mandat public plătit din taxele lor. A-i sfida în mod ostentativ, în public, în direct la televizor, este un semn de dispreț.
În al doilea rând, gestul trădează o confuzie gravă între persoană și funcție. Când Ruben Lațcău este huiduit pe scena aceea, el nu este huiduit ca persoană privată, ci în calitate de viceprimar al Timișoarei. Răspunsul lui nu este, prin urmare, reacția unui individ care se apără. Este reacția unui demnitar care îi sfidează, cu titlu și funcție aferente, pe oamenii pe care îl reprezintă.
„Nu-i chiar cel mai popular domnul viceprimar.” (Comentatorii meciului, în direct pe televiziunile naționale)
CE REVELEAZĂ GESTUL DESPRE RAPORTUL CU CETĂȚENII
Un ales local care răspunde huiduielilor publicului cu un gest de sfidare demonstrează, în mod neechivoc, că nu înțelege (sau nu acceptă!) natura contractului democratic. Mandatul public nu este un premiu personal care se administrează după bunul plac. Este o delegare de autoritate din partea cetățenilor, condiționată de răspundere, de respect față de cei reprezentați și de capacitatea de a face față și nemulțumirii lor, nu doar aprobării.
Protestul, huiduielile sunt o formă de expresie civică. Sunt neplăcute, sunt incomode, pot fi uneori nedrepte, dar sunt parte legitimă a vieții democratice. Un politician matur, cu înțelegere reală a rolului său, le primește cu demnitate tăcută, nu le răspunde cu gesturi care arată disprețul față de sursa lor.
Reacția lui Lațcău sugerează că, în forul său interior, cetățenii care îl resping nu sunt interlocutori ai căror semnale merită să fie înțelese, ci un public pe care îl poate gestiona sau sfida după dispoziție. Aceasta este, în termeni politici, o problemă de caracter, nu de comunicare. Problemele de comunicare se rezolvă cu un consultant și un mesaj mai bun. Problemele de caracter se rezolvă mult mai greu, dacă se rezolvă.
CE AR FI TREBUIT SĂ FACĂ
Întrebarea nu este retorică. În situații de respingere publică, un ales care înțelege că funcția sa implică servirea întregii comunități (inclusiv a celei nemulțumite) are la dispoziție câteva răspunsuri potrivite: tăcerea demnă, continuarea liniștită a protocolului, sau, în cel mai articulat scenariu, o declarație publică ulterioară în care să recunoască că a înțeles mesajul și că vrea să înțeleagă cauzele lui.
Niciunul dintre aceste răspunsuri nu este ușor când ești huiduit în fața a mii de oameni și a camerelor naționale de televiziune. Toate cer o calitate pe care gestul de duminică seară a dovedit că lipsește din arsenalul lui Ruben Lațcău: capacitatea de a pune funcția mai presus de ego.
CONCLUZIE
Momentele în care un om politic reacționează instinctiv, nepregătit, sub presiunea unui context nefavorabil, acelea sunt momentele în care caracterul real iese la suprafață.
„Pupicul lui Ruben Lațcău”, trimis ostentativ spre o sală care îl huiduia, este unul dintre aceste momente.
Când Ruben Lațcău răspunde disprețuitor propriului oraș exact în clipa în care oamenii îl contestă public, nu mai afișează doar aroganță, ci o ruptură morală față de cei pe care pretinde că îi reprezintă, ca și cum funcția publică i-ar da dreptul să sfideze cetățenii, nu obligația de a le suporta cu decență judecata.
