La șase ani de la preluarea puterii, administrația Fritz nu are nicio parcare multietajată finalizată. Timișorenii au plătit circa 150 de milioane de lei prin Timpark. Singura parcare contractată costă 40,5 milioane și va fi gata, poate, în 2028.
Pe scurt
- Timișoara are o problemă veche a parcărilor, dar după șase ani administrația USR nu mai poate invoca doar „moștenirea”.
- Orașul are în continuare zero parcări multietajate publice funcționale.
- Timpark a produs venituri importante în ultimii ani, dar nu a devenit vehiculul de investiții promis în campania din 2020.
- Singurul program cu efecte vizibile este demolarea garajelor și amenajarea unor parcări la sol, utilă, dar insuficientă.
- Marile soluții (parcarea de la Spitalul de Copii, Cetate, Gara de Nord, Park & Ride Buziașului) sunt încă în proiectare, avizare sau studii.
- Problema reală nu este doar lipsa locurilor, ci ritmul lent, lipsa unei politici metropolitane și deficitul de transparență privind datele reale.
Problema locurilor de parcare din Timișoara nu a apărut ieri și nu poate fi pusă exclusiv în sarcina unei singure administrații. Orașul a crescut haotic, cartierele de blocuri au fost proiectate pentru o altă epocă, zona centrală concentrează instituții și activități comerciale, iar comunele din jur trimit zilnic mii de mașini în municipiu. Aceasta este partea onestă a explicației.
Dar există și cealaltă parte. Administrația USR conduce Timișoara de aproape șase ani. A câștigat alegerile promițând competență, ritm și o altă capacitate de livrare față de vechile administrații. La șase ani distanță, moștenirea e un argument uzat. Timișorenii au votat o soluție, nu o explicație.
Iar parcările nu sunt un caz izolat: Timișoara a ajuns să vorbească despre „crize” în prea multe domenii deodată. Când o administrație acumulează crize în serie, problema nu mai poate fi pusă exclusiv pe seama a ceea ce a găsit la preluare. Devine și ceea ce nu a reușit să rezolve.
„Politica nu duce lipsă de promisiuni, ci de principii.” – Dominic Fritz, candidat, 2020. Principiile sunt aceleași. Parcările, tot la stadiul de promisiune.
Candidatul care știa să numere promisiunile neîndeplinite
În campania din 2020, Fritz a construit o parte importantă a discursului electoral pe incompetența de livrare a administrației Robu: fostul primar îndeplinise mai puțin de o treime din promisiunile electorale. A invocat explicit cele cinci parcări promise în zona centrală în 2012, transformate în 2016 într-o singură parcare de 1.000 de locuri, care nici ea nu s-a construit. La șase ani de la acel discurs, Timișoara are în funcțiune exact zero parcări multietajate publice. Dacă Fritz a știut în 2020 să numere, timișorenii știu și ei azi.
Pe hârtie, paradoxul e și mai mare. În doisprezece ani de Timpark, timișorenii au plătit pentru parcare aproximativ 150 de milioane de lei – circa 30 de milioane de euro. Singura parcare multietajată contractată costă 40,5 milioane de lei și nu este finalizată. Promisiunea din 2020 că toți banii din Timpark vor fi reinvestiți în infrastructură a rămas fără raportare publică.
Singurul program care a produs efecte vizibile este demolarea garajelor vechi: circa 650 de locuri noi în 2024 și 450 în 2025. Util, dar insuficient față de presiunea reală și complet inadecvat față de promisiunea unor soluții structurale.
Blocaj în Cetate: primăria s-a contrazis pe propriile documente
Parcarea planificată lângă Parcul Civic a primit aviz negativ din partea Direcției Județene de Cultură. Conflictul a degenerat public: Primăria a acuzat DJC că „își depășește abuziv atribuțiile”, DJC a răspuns că solicitarea unui PUZ de zonă protejată era prevăzută chiar în certificatul de urbanism emis de Primăria Timișoara. Tabloul este al unei administrații care a trimis în avizare un proiect incompatibil cu propriul document pe care îl emisese, apoi s-a mirat că a primit aviz negativ. Nu este un blocaj extern. Este o eroare gravă de pregătire a documentației, care a costat timp și a amânat din nou o soluție în zona cea mai aglomerată a orașului.
O parcare dispare: hubul cultural CJT
Parcarea de pe strada Sfântul Ioan (una dintre puținele din zona zero) urmează să dispară. Pe terenul ei, Consiliul Județean Timiș vrea să construiască un hub cultural: sală de concerte, cafenea, galerie, parcare subterană. Investiție: 35-40 de milioane de euro. Termen: nedeterminat.
Președintele CJT Alfred Simonis justifică prin viziune urbanistică: centrul va deveni pietonal în 10–15 ani, deci o parcare simplă ar fi o investiție prea îngustă. Argumentul sună bine în comunicat. În realitate, o parcare care funcționează azi este sacrificată pentru un proiect fără dată, într-un oraș care nu are nicio parcare multietajată finalizată. Și dacă zona va deveni cu adevărat pietonală, rămâne o întrebare fără răspuns: de ce are nevoie de parcare subterană un hub cultural dintr-o zonă pietonală? Răspunsul lui Simonis (că accesul auto va fi permis temporar la evenimente) arată că viziunea pietonală e mai degrabă un argument de tribună decât un plan.
Datele lipsesc. Și asta spune totul.
O administrație care se laudă cu guvernarea pe date nu publică bilanțul net al parcărilor: câte locuri există pe fiecare cartier, câte abonamente au fost emise raportat la locurile disponibile, câte locuri s-au creat și câte s-au pierdut, cât din veniturile Timpark s-a reinvestit în infrastructură. Fără aceste date, dezbaterea rămâne la nivel de impresie. Dacă parcarea e taxată tot mai eficient, și rezultatele trebuie raportate la fel.
Dominic Fritz a spus în 2020 că nu are sens să promită câte parcări va construi, pentru că promisiunile fără principii nu valorează nimic. Frumos, elegant, civic. Dar nici principiile afirmate fără parcări finalizate nu rezolvă problema timișorenilor care caută un loc în fiecare seară.
