Pe măsură ce se apropie termenul limită în cursa pentru titlul de capitală culturală europeană, presiunea devine tot mai mare, nevoia de a face ceva, orice, acaparează mințile și electrizează creierele. Și rezultatele nu întârzie să apară: cea mai nouă inițiativă „culturală” a Asociației Timișoara 2021 este un concurs de flotări. Sau genuflexiuni. Ideea e să te filmezi asudând din greu pentru propășirea culturală a orașului și să postezi filmulețul pe rețele de socializare. Ca inițiativă de mobilizare, pur și simplu, fără niciun alt context, nici nu e rea. Ne prinde bine să mai scăpăm de înțepeneală.
Doar că, într-un demers extins de pregătire pentru o competiție încadrată în niște limite foarte clare – cultură și dezvoltare a unui oraș – povestea asta cu flotările e ca nuca-n perete. Desigur că mens sana in corpore sano, dar întrebarea naturală este ce treabă au ideile de tipul găleții cu gheață turnate în cap cu cultura? Cei care lucrează pentru aducerea titlului de capitală culturală la Timișoara s-au prins, pe undeva, că interactivitatea este o miză bună, însă realizarea le-a ieșit prost. Știu ce-o să spuneți: e ușor să critici, sari și tu cu ceva constructiv (sau fă o flotare, dacă te ține). Așa o fi, însă nu e treaba mea sau a altor plătitori de taxe ai Timișoarei să facă munca unei echipe plătite din bani publici tocmai pentru a avea idei. Responsabilitatea acesteia este față de noi, și nu invers. Nu e sfârșitul lumii dacă nu devenim capitală culturală, dar ar fi mare păcat dacă nici măcar nu am încerca.
Drumul spre această linie de finiș este la fel de important ca premiul, pentru că pune cetatea în mișcare, o trezește, o face să se îmbrace în haine noi și să arate tot ce poate. Până acum, nici nu apropiem de calea asta.
Din păcate, inițiativele Asociației par neserioase și lovite de diletantism. Râdem, glumim, facem flotări, dar plătim deocamdată pentru o echipă care orbecăie printre strategii. Două, trei evenimente artistice tind să stabilească baza pe care se poate construi un front bun de luptă, însă nimic nu se mai construiește în jurul lor. Până una, alta, ne trezim cu câte o acțiune de nu știm cum a căzut peste noi, prilej perfect pentru politicieni să dea vina unii pe alții că nu-și fac treaba, confiscând din nou interesul public în scopuri electorale.
Sentimentul este că cineva a înțeles greșit mesajul acestui concurs. Nu de acțiuni care ne „descerțesc frunțile” avem noi nevoie, ci de o dovadă că „antrenorul” pe care l-am însărcinat să ne transforme în campioni nu este un impostor.
