Îmi doresc oameni curajoși în jur și, vorba unui prieten, înțelepți. Oameni care să priceapă că e curajos să recunoști când ți-e frică, sau să recunoști când greșești, cu privirea în ochii celui față de care ai comis-o. E frumos să admiți că perfecțiunea care ești (în fiecare secundă a minutelor care compun ora și zilele) poate fi strâmbă față de perfecțiunea celui de lângă.
E minunat (să greșești și) să îți asumi. Eu așa funcționez. Nu am făcut-o din prima, mi-au trebuit ani să înțeleg, în toată căpoșenia-mi de care am fost caracterizată de când am venit pe lume. La un moment dat am înțeles cum vin lecțiile de viață peste noi, că nu e vorba doar de o expresie, ci de ceva cu adevărat profund. Cam ca și diferența dintre „nu” și „da”. Ceea ce vă doresc și vouă.
