Dublarea alocației pentru copii nu poate fi interpretată decât ca un lucru admirabil, foarte bine, că și așa cheltuim mai mult pentru un deținut decât pentru un copil. Bla, bla, bla. Rostim aceste clișee fără să ne mai gândim, poate și pentru că, în ultima vreme, rareori acești aleși cuprinși de febra cadourilor sociale au împărțit ceva chiar cu TOT poporul. Deci, da, faptul că un copil român va primi, de la 1 iunie, așa cum promite președintele, daca legea ajunge în timp util la el, un pic peste 80 de lei pe lună este o veste bună. Nu rezolvă însă atât de multe încât șeful Camerei Deputaților Valeriu Zgonea să jubileze spunând că fiica lui se va bucura.
Dacă înlăturăm glazura, ne trezim față-n față cu straturile României reale. În care cei 80 de lei înseamnă pentru fiecare altceva. Ceea ce, până la urmă, este o normalitate într-o societate liberală: egalitatea câștigurilor (adulților) este o utopie, iar noi am plătit cu vreo 50 de ani de mizerie ca să ne dăm seama de asta. Ce însă nu poate repara o alocație mărită (în aplauzele satisfăcute ale politicienilor care-au plecat acasă cu sentimentul că au făcut și ei ceva bun) este „piața” șanselor pentru acești viitori adulți.
Le-ați mărit alocațiile, dar bugetul pentru educație rămâne pe linie moartă. Cu 42 de lei pe lună au crescut studenții ăia care s-au baricadat în amfiteatru la Universitatea de Vest din Timișoara, cerând un procent de respect pentru învățământ. Tot 42 de lei pe lună au și absolvenții liceelor care abia așteaptă să rupă ușa țării ca să devină studenți străini prin Europa, trăind într-un mediu care le descurajează sentimetul de apartenență la acest pământ.
Aleșii ne demonstrează din nou că au dare de mână la banul public, însă nu se pricep deloc la investiții. Sau nu vor să se priceapă. Cu siguranță, ajutorul acesta nu mai putea rămâne la nivelul rușinos de până acum, dar să-ți trimiți copilul să-și ia două înghețate în loc de una înseamnă educație proastă. Dacă reformele din învățământ nu vor ține pasul cu acțiunile sociale, dacă statul continuă să fie un dictator fiscal pentru tinerii care vor să-și clădească un rost, atunci cei optzeci și ceva de lei sunt bani aruncați pe geam, încă o ploaie de confetti ieftină peste creștetele generației gata dezamăgite.
