Învăţatul italian, profesor la universitatea din Milano şi savant pasionat de necunoscut, de nou, a venit în Banat în calitate de consilier al guvernatorului între anii 1774 și 1777. El relatează că atâta timp erau însărcinate, puţine zile înainte şi după naştere, româncele din Banat îşi vedeau de îndeletnicirile obişnuite. Ele nasc uşor – spune Griselini – fără moaşă, ajutate de mame sau soacre care îndeplineau rolul acestora, şi după doar trei sau patru zile îşi reiau treburile casnice. Nou-născuţii erau scăldaţi imediat, iar când creşteau erau scăldaţi de mai multe ori pe zi, căci nu se foloseau scutece. Leagănul era făcut dintr-o bucată de pânză groasă prinsă într-un cadru de la colţurile căruia pornea câte o sfoară. Acestea se uneau şi se atârnau de un cui bătut în tavan, iar copiii erau legănaţi până adormeau. În timpul zilei copiii erau puşi într-o albie din lemn de tei, pe o pernă, sau într-o traistă de lână, legată de spate.
Micuţii erau ţinuţi dezbrăcaţi până când începeau să umble, la mai puţin de un an, astfel încât erau căliţi împotriva arşiţei şi frigului şi se îmbolnăveau arareori. Când ajungeau mai măricei erau îmbrăcaţi doar cu o cămaşă de pânză groasă, pe care o purtau până se murdărea şi se rupea. Griselini mai spune că, în timpul regimului turcesc, tinerii umblau în cămaşă până când se căsătoreau, căci băieţii, din momentul în care purtau pantaloni, trebuiau să plătească un impozit, obicei practicat mai ales în zona care se învecina cu Dunărea. Copiii erau vaccinaţi împotriva vărsatului de vânt, foarte răspândit în acea vreme, dar atunci când boala se declanşa, ea trecea fără nici un remediu, nefiind niciodată mortală.
Căsătoria
După tradiţie – relatează Griselini – românii se căsătoreau foarte tineri, fetele fiind cerute în căsătorie încă de la vârsta de 12 ani. În cazul în care părinţii fetei nu erau de acord, aceasta era răpită şi urmau tratative cu părinţii acesteia. În caz de eşec, tinerii se aşezau într-un sat îndepărtat, pentru a scăpa de răzbunarea părinţilor. Atunci când căsătoria se făcea de bunăvoie, mirele, împreună cu naşul, rudele şi prietenii se înfăţişau la casa miresei, care ieşea din casă cu faţa acoperită, condusă de naş şi de prietenele din copilărie şi îşi lua rămas bun de la părinţi şi rude.
Urma cununia la biserică, unde mirii, îngenuncheaţi în faţa altarului, ţineau în mână câte o lumânare aprinsă. Mirele îi dădea miresei inelul de cununie iar preotul aşeza pe capul lor cununiţe din ierburi şi flori frumos mirositoare. Părinţii aruncau în biserică creiţari sau monede mici de argint, iar cei mai săraci, nuci şi frunze uscate.
Tinerii se îndreptau apoi spre casa mirelui, unde avea loc ospăţul, la care însă mireasa nu lua parte. După plecarea oaspeţilor, tânăra nevastă afla de la bărbatul ei obligaţiile care o aşteaptau: supunerea faţă de soţ, grija gospodăriei şi a copiilor. Un ospăţ mai restrîns, la care lua parte şi mireasa, avea loc a doua zi, şi tot atunci ea primea şi zestrea: cămăşi, animale, vase de bucătărie, unelte de tors şi de ţesut. După cununie, româncele nu stăteau niciodată la masă cu bărbaţii lor, ci mâncau după ce aceştia au terminat de mâncat, aproape întotdeauna stând în picioare şi ocupându-se în acelaşi timp cu vreun lucru casnic. Până târziu s-a păstrat obiceiul de a se hotărî căsătoria de către părinţi, ţinându-se seama, în bună măsură, de starea materială a familiilor. Peţitul se făcea tot la o vârstă tânără, în jur de 16-17 ani, iar după ce se cădea la înţelegere şi se stabilea zestrea, junele dădea fetei o sumă numită „căpară” şi se stabilea ziua nunţii.
Pricepuţi la orice fel de muncă
Despre români, Griselini spune că „sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă”: creşterea vitelor, aratul, cărăuşia, săparea canalelor, ridicarea clădirilor cezaro-crăieşti. Pentru culturi nu foloseau nici un fel de îngrăşământ, mulţumindu-se doar cu pământul roditor de la natură iar în privinţa pomilor fructiferi, o atenţie deosebită se acorda prunului, din care se făcea ţuica. În afară de cereale se mai cultiva cânepa, din care femeile făceau apoi pânză, lâna era şi ea folosită pentru diferite ţesături, vopsite cu culori naturale, obţinute din plante, iar broderiile din fir de bumbac şi mătase ori dantelele cu care erau împodobite hainele de sărbătoare erau lucrate tot în casă.
Principala ocupaţie a rămas agricultura, dar şi creşterea vitelor, până când acestea deveneau suficient de mari pentru
a fi întrebuinţate la plug, căruţe şi la alte munci. Până în secolul trecut, când portul popular a început să fie înlocuit cu cel „domnesc” sau „nemţesc”, industria casnică ocupa timpul femeilor în lunile de iarnă. La câmp, hrana de bază a ţăranilor era brânza, slănina şi şunca, iar mâncarea de seară era una caldă, cu zemuri, carne şi plăcinte.
Cetele de „tâlhari îndrăzneţi”
Griselini vorbeşte şi de „tâlharii îndrăzneţi” retraşi în regiunile muntoase care despărţeau la vremea respectivă Banatul de districtele Mehadia şi Caransebeş şi de unde organizau incursiuni de pradă în comunele din zonă. Deşi existau posturi de siguranţă, străzile erau foarte nesigure, mai ales dacă tufele erau acoperite de frunziş, căci aici se ascundeau şi atacau călătorii. Adunaţi în cete mai mari, coborau până în comune, de unde furau bani şi alimente, prădau casele şi le dădeau foc.
Fiecare bandă de hoţi avea un conducător de care ascultau toţi ceilalţi. Erau înarmaţi cu săbii, carabine, pistoale şi cuţite turceşti, de multe ori cu ciocane, şi nu se sfiau să ucidă. În zonele de câmpie, siguranţa era mai mare, aici fiind mai frecvent furtul de animale. Administraţia austriacă a luat măsuri aspre împotriva acestora: furtul unui animal a cărui valoare depăşea cinci florini se pedepsea cu moartea, iar pentru furturi mai mici pedeapsa era de cel puţin trei ani de muncă silnică în fortul din Timişoara.
Datini religioase şi populare
Popor creştin de rit ortodox, românii erau legaţi din cele mai vechi timpuri de datinile lor religioase, cele mai mari sărbători fiind, conform lui Griselini, Bunavestire, Naşterea şi Învierea Domnului şi Ziua Morţilor, celebrată în a doua zi de Paşti. În zilele respective ei obişnuiau să danseze în curtea bisericii şi să mănânce împreună bucatele aduse de acasă.
Datinile populare s-au păstrat până târziu, în anii interbelici, când duminica şi în zilele de sărbătoare, ţăranii români se adunau în curtea bisericii sau în faţa primăriei, iar iarna la casa naţională, unde petreceau cu muzică şi jocuri populare. Corurile şi fanfara au contribuit mult la păstrarea limbii şi a datinilor populare locale, Banatul remarcându-se prin scrierile dialectale derivate din graiul popular. Casa naţională a jucat, de asemenea, un important rol cultural, în cadrul acesteia fiind organizate, pe lângă muzică şi dansuri, cercuri de citire sau reprezentaţii teatrale.
