Sunt trei zile de când Europa își plânge copiii teribili. Cine s-ar fi gândit că pe terenul de joacă râsul poate fi oprit cu două arme Kalashnikov, cine s-ar fi gândit că, într-una din cele mai progresiste capitale din lume, o ședință de redacție se va încheia abrupt, scăldată în sânge, practic sub ochii noștri? Dungile roșii, galbene sau portocalii ale „news alerturilor” de la televiziunile din întreaga lume acopereau, asemeni unor bandaje inutile, imaginile unei tragedii, căci în acea zi o părticică a spiritului acestei ere a fost găurit fără milă. Îmi amintesc perfect unde eram și ce făceam când am aflat de moartea prințesei Diana sau când s-au prăbușit turnurile din New York și sunt convinsă că nici clipele acelea de miercuri nu le voi uita vreodată.
Multă cerneală, virtuală mai ales, s-a scurs în aceste zile, iar întreaga lume s-a îmbrăcat în haine de doliu și de luptă împotriva întunericului minților. Politicile, viziunile, paradigma unei societăți care închide ochii la fierberile periferiei au început să se schimbe, înscrise pe o mișcare forțată, împinse cu patul puștii în spate. Furie, durere, revoltă. Pentru mulți dintre noi, moartea unei redacții care activa în domeniul râsului este cea mai proastă glumă. Într-o atmosferă similară, de exemplu, scria Oriana Fallaci „Mândria și orgoliul”, o exorcizare pe sute de pagini post 9/11, într-un New York șocat. Regretata jurnalistă desființa nu doar prezența musulmanilor în Europa (în special), ci însăși cultura lor, contestând influența pe care au avut-o asupra Occidentului. Mă bucur că, chiar și după cele întâmplate la Charlie Hebdo, încă sunt în dezacord total cu cele scrise de Fallaci. Dezbinarea ar fi cea mai mare greșeală a Europei în aceste momente. Iar o altă greșeală majoră pe care, din câte văd, jurnaliști și persoane publice din România nu se feresc să o comită, este folosirea cuvântului „limită” în discuția despre libertatea de exprimare.
Argumentele sunt cel puțin înapoiate, dacă nu chiar dovezi de idioțenie curată: asta se întâmplă dacă jignești religia cuiva, sau că cei de la Charlie Hebdo nu au făcut vreo investigație de Pullizer, și atunci cum pot niște caricaturi „prostești” să fie în slujba democrației? Nici liderii islamici din mai multe țări care au reacționat în aceste zile împotriva atacului de la Paris nu și-au permis să declare așa ceva, iar asta spune multe despre ușurința cu care, la noi, se jonglează cu principii fundamentale ale democrației. Alba-neagra într-o parcare mirosind a urină cu libertatea de exprimare, că atâta știm. Sigur că e mult mai eroic să fii împușcat pentru că ai făcut o anchetă despre corupție la nivel înalt, însă ăsta e alt film. Și se pare, singurul pe care-l urmăresc unii jurnaliști de la noi.
Libertatea de exprimare nu are limite. Ce propovăduiți voi este frica, chiar dacă spuneți că e vorba de respect. Ce propovăduiți voi este un imperiu al pumnului în gură, guvernat de un zeu al groazei. Nu există limită pentru libertatea de exprimare, dar în filmul vostru, Charlie și-a pus singur în gură țeava de la Kalashnikov și a apăsat pe trăgaci.
