Săracii mănâncă de două ori pe an, dar mai ales de Crăciun. Tot atunci primesc dulciuri copiii lor, și ceva țoale purtate de alții înainte. Dar mai ales portocale, dulciuri. Își umplu burțile cu zahăr, fac indigestie la care se vor gândi cam 12 luni de acum înainte, până la următorul crăciun când, societatea civilă, opinia publică, oengeurile și diverse persoane caritabile își vor aminti de existența lor.
Oameni buni, e penibil! PE-NI-BIL! Suntem penibili!
Cum naiba ne imaginăm că e suficient să ne amintim de nenorociții de lângă noi doar o dată pe an?! Și că asta ar trebui să îi umple pe ăia de respect?! De recunoștință. Că ar trebui să pupe mâna care întinde plasa cu două portocale, o ciocolată cu alune și ceva napolitane pline de E-uri?!
Ei sunt cum sunt, își târăsc karma și nimic mai mult. Noi suntem atât de plini de importanță încât uităm preț de peste 360 de zile pe an însăși umanitatea nostră. ”Chestia” care ar trebui să ne anime în fiecare secundă din cele 24 de ore zilnice. Râdem de ”corporatiștii” care își programează orice acțiune, dar nu ne dăm seama că suntem exact la fel, într-o oarecare altă nuanță și e foarte trist. La fel de trist ca ideea că că Crăciun e musai să mâncăm ”pe săturate”, că e obligatoriu să avem pe masă n feluri de prăjituri, aperitive, fripturi și sarmale.
