Au trecut doar câteva zile de când am trecut prin rușinea vieții mele. Una nouă. De fapt una pe care am mai cunoscut-o în trecut, dar care, spre bucuria mea, nu a mai apărut în peisaj. Până acum.
Mi-a fost din nou rușine că suntem români.
În câte feluri penibile, dar de un penibil dus la extrem, de la stat în coate, cu fundu-n sus, la întins mâna cu privire hidoasă și replica ”sil-vu-ple” credeți că se poate acționa? Am numărat cu zecile. Apoi m-am plictisit să număr, scârbită. ”Sil-vu-ple” întins pe jos, pe carton. ”Sil-vu-ple” cu fundu-n sus, și baticul tras până peste ochi. ”Sil-vu-ple” mergând pe stradă. ”Sil-vu-ple” cu mâna întinsă la intrarea în magazine. ”Sil-vu-ple” cu un copil în brațe. ”Sil-vu-ple” cu un copil în brațe și un altul în cărucior. ”Sil-vu-ple” după gunoieri. ”Sil-vu-ple” cu o cățea proaspăt fătată și puii alături. Că, biensur, oamenii occidentali sunt sensibili la soarta animalelor. Nu sunt xenofobă; însă trebuie să spun că toți concetățenii mei români aparțineau unei anume etnii. Români care, și ei, trăiesc în diaspora. În cătarea unui trai mai bun. „Pentru că în România nu avem drepturi”. Oameni cu identitate, pașaport și drept de vot. Care se înghesuiau pe fiecare metru pătrat disponibil să beneficieze de mila publică, o adevărată rețea de cerșetori beneficiari de „libera circulație” a persoanelor în minunata Uniune Europeană.
P.S. Nu sunt mândră că mi-a fost rușine cu semenii mei. Sunt tristă.
