Când am auzit pentru prima dată expresia „Banatu-i fruncea”, m-am gândit, uite, oameni mândri de orașul lor (căci, bineînțeles, timișorenii se refereau la Timișoara), bravo! Într-o vreme în care nu era deloc cool să te dai patriot local, asta suna bine, suna a fermitate. De-a lungul ultimilor ani însă, acest blazon a fost destructurat, bucată cu bucată, demitizat în însăși esența lui. Timișorenii get-beget recunosc cu durere că orașe mai mici, mai anonime, au transformat praful în asfalt nou-nouț, s-au gătit ca de sărbătoare, în timp ce Timișoara se acoperea de un păienjeniș al uitării, se învelea într-un giulgiu dens, zidurile cetății civilizate dispăreau încet-încet sub țărână. Cum să mai strigi „fruncea” când gura ți-e plină de pământ? Dincolo de necesitatea de a te bate cu cărămida-n „frunce” și a arbora blazonul, cred că e timpul să ne uităm la cei care-l vor purta în următorii 10-20 de ani. Da, ați ghicit, ma gândesc la bacalaureații noștri. Anul acesta, dacă n-ați știut, suntem din nou în top cinci al promovabilității, dar de la coadă.
Timișul n-a excelat demult la acest capitol, iar reprezentanții Ministerului Educației se miră ca o divă de la Hollywood, cu ochii perfect rotunzi, și decretează că trebuie „să analizeze” situația în județele repetente. Intervenție sau nu, e clar că schimbările sunt urgente. Veți spune că Timișoara, Banatul în general, are „copiii săi de aur”, avem atâția medaliați internațional, are vârfuri. Ce nu are însă acest oraș și regiune este un mijloc sănătos, iar asta se vede în cifrele de la Evaluarea Națională și Bacalaureat. Nu poți revendica un rol de lider atunci când urmașii tăi trec ultimii de linia de sosire. Se spune că timișorenii sunt cei mai blazați români, dar oare suntem prea blazați pentru competiție? Toate vestitele noastre premiere – iluminatul electric, tramvaiul etc. – sunt rezultatul unui studiu plus imaginație și viziune. Asta trebuie să avem în minte, mai mult decât produsul propriu-zis. O halbă uriașă sau un felinar de dimensiuni americane nu vor salva un oraș care se îndepărtează tot mai mult de „fruncea” școlilor din țară. Un acoperiș reparat, investiții în infrastructură sau o atenție mai mare la selecția conducătorilor de unități de învățământ pot face însă minuni. E timpul să cultivăm spiritul „fruncii”, dacă tot ne place să ne fălim cu el, nu doar să-l fluturăm a pagubă, peste un oraș bolnav de suficiență.
