De câţiva ani de zile am terminat şcoala. Recunosc că am învăţat foarte bine, am avut doar note mari şi am fost premiantă. Dintr-un soi de aronganţă. De plăcere nu se pune problema. Niciunui copil care până mai ieri era liber şi se juca oricât dorea nu îi poate plăcea să stea încuiat într-o clasă şase ore pe zi să înveţe lucruri care alţii au decis că ar trebui să îi placă şi care mai târziu în viaţă se dovedesc inutile. Niciun copil nu poate creşte fericit cu stresul de a lua FB şi coroniţe care, repet, în viaţă nu folosesc la nimic. Educaţie provine din limba latină (educare) şi înseamnă a scoate la suprafaţă. Spuneţi-mi, vă rog, ce scoate la suprafaţă sistemul românesc de educaţie? Ce om este născut să se priceapă la tot? Ce copil poate lua FB la toate materiile, ce copil poate fi un bun gimnast, matematician, pictor şi eventual peste ani instalator? Aşa ceva nu există. Părinţii te educă de mic cu dictonul „cine are carte, are parte”. Şi e corect, pentru că nu ţi se spune de ce ai parte.
În România ai parte de multe frustrări şi dezamăgiri. Eu nu scriu aici despre copiatori şi nici despre cei care îşi cumpără diplome. Eu scriu despre copiii aia ca mine care au luat 9.70 la BAC fără să copieze şi fără meditaţii pentru că mama nu muncea, iar tata era la un punct de şomaj şi nu avem bani de aşa ceva. Şi îmi iubesc părinţii şi nu mi-aş dori să fie fost vreodată altfel. Probabil că într-o societate normală copiii ar fi liberi să încerce tot şi apoi să vadă la se pricep. Oamenii care fac bani şi care sunt specialişti cunosc bine un domeniu. Cred că nimănui nu îi pasă dacă Steve Jobs era talentat la literatură sau dacă era pasionat de biologie. Dar copiii sunt bine struniţi de mici. Iar prima palmă peste obrazul libertăţii e povestea cu ce vrei să te faci când eşti mare. Influenţaţi de televizor, de colegi şi de lamentările părinţilor, micuţii vor să devină medici, cântăreţi, fotbalişti sau manechine. Apoi îi trimitem la şcoală şi aşteaptăm să fie Einstein. Noi nu vedem în asta nicio problemă. An de an pregătim sute de medici, de jurnalişti, de diverşi specialişti care mai apoi ajung să lucreze ca vânzători pentru că, evident, nu îşi găsesc loc de muncă în domeniu.
Desigur‚ îmi veţi spune că ar fi trebuit să facă alte facultăţi sau să nu facă deloc. Deliciul constă în faptul că şi dacă au şi dacă nu au studii superioare, e egal. Un medic care nu profesează e egal cu un instalator în ochii societăţii nostre care critică şi împarte oamenii în buni şi răi după meserii. Din toată povetea asta un lucru e cert: cele mai multe talente stau la cimitir.





