Nu pot înțelege de ce românii tac. Acceptă de toate. Să își dea aurul. Să li se taie salariile, să fie obligați să plătească mai mult pentru orice. Să plătească un kilometru de autostradă dublu față de prețul cu care se realizează un astfel de drum afară. Un italian m-a întrebat odată dacă România chiar nu e condusă de nimeni și aproape că nu am știut ce să îi răspund. Nu înțeleg de ce oamenii nu fac nimic” – mi-a spus, de curând, cineva. Trăiește în altă țară, vine des acasă și nu înțelege.
Nici eu nu înțeleg de ce ne mulțumim cu ceea ce decid ”niște” unii că trebuie să ne dea.
Nu înțeleg cum poporul meu nu începe să clocotească de mânie când un dar de la Dumnezeu, cum sunt resursele naturale și pământul, e înstrăinat. Un popor normal ar fi numai un blestem la adresa celor vânzători de neam. Ar fi în stradă, cu tricolorul sus, și nu ar pleca de acolo până ce iudele nu ar pleca.
Ca și noul meu amic am căutat mereu explicații. Din păcate, singura explicație decentă ține de prostie. Suntem așa cum suntem, și după noi ”conducătorii” noștri profită. Prostia ar trebui să doară măcar o dată pe săptămână, dar tare, ca să ne aducem aminte de noi.
