După ani de zile în care s-a ascuns de presa incomodă şi a tăcut atunci când erau prea deranjante întrebările despre şmenurile pe care le-a binecuvântat, „Brandul” politicii locale, Constantin Ostaficiuc a ajuns la DNA. Alături de păpuşile sale Alin Popoviciu şi Cornel Sămărtinean. Şi acolo, ca de obicei, au tăcut. La DNA au ajuns pentru unul dintre cele mai sfidătoare tunuri, dat fără nici un fel de greaţă. Operaţiunea „să punem mâna pe barurile din aeroport” este o radiografie standard a modului în care acţionează politrucii înfometaţi când ajung la putere – presiuni, falsuri, pseudo-licitaţii, fraieri băgaţi în faţă, plus nevinovăţia purtată ca sfintele moaşte – „dar apar eu pe undeva în acte?”.
Ani de zile au crezut că au scăpat, că nu li se va întâmpla nimic, că tuturor le este frică să se uite la ce fac ei, zeii zilei. Şi-au făcut din aroganţă un stil de viaţă. Nu au cuvântat sperând că tăcerea mafiotă îi va salva. Că lumea, prea prinsă în nebuniile cotidianului, va uita. Ghinionul lor, ca şi al multor altora, este că mai există unii oameni, în unele instituţii ale statului, pentru care singurul criteriu care contează este dacă s-a încălcat sau nu legea. E drept că uneori lucrurile se mişcă prea încet. În acest caz, ca şi în al liberalului Uioreanu de la Cluj Napoca, care a sperat că, dacă scoate un articol de pe un site, nu se va afla despre şpăgile groase, zeii zilei au dovedit că face parte din ADN-ul lor credinţa că tăcerea mafiotă te scapă de puşcărie. Eroare.
