Majoritatea oamenilor ar nega mai degrabă un adevăr dur decât să se confrunte cu el. Lumea e plină de lași care pretind că sunt eroi. Îți trebuie un soi de curaj nebun, ca să recunoști că ești laș.
Colega mea scria săptămâna trecută despre Timișoara cu două fețe. Vorbea despre droguri, prostituție, țigani. Despre orașul care nu mai e al florilor.
Cred că de aici ar trebui să înțelegem ce (mai) suntem și cum am ajuns în acest punct. Pentru că suntem acolo prin voia noastră. Sau prin (ne)implicarea noastră în viața orașului.
De ceva ani cetatea se încropește prin exemplul lașilor. Unii cedează majorități în favoarea altora, alții sponsorizează proiecte ca să primească contracte preferențiale – și e tot o dovadă de lașitate. Ei nu-s suficient de bărbați ca să se prezinte corect la o licitație. Alții sunt prea lași să își asume funcții ce li se întind pe tavă, în virtutea alianțelor noi, și se bălăcăresc în public, ei de ei, într-un penibil de nedescris. Alții râd, lași, pe la colțuri, privind teatrul absurdului. Timișoara asta aproape că nu mai e Timișoara mea.
