Pe lângă şantiere şi circ politic, în oraşul nostru e sărbătoare mare. Festivaluri peste festivaluri fac din Timişoara un oraş în care chiar se întâmplă ceva. Asta e bine. Dar….E un kirwai permanent. Cum se ştie, cel mai deosebit moment al kirwai-ului este înălţarea ,,pomului de kirwai’’ – simbol al prosperităţii şi perenităţii populaţiei germane din Banat. Doar că la unele festivaluri timişorene, „pomul“ este o anumită persoană care se bate mai apoi cu cărămida-n piept şi ne ţine prelegeri despre cât de multe fac unii şi alţii pentru culturalizarea timişorenilor. Evenimentele astea menite să ofere cu polonicul cultură maselor largi de cetăţeni sunt binevenite. E de bun augur faptul că unii oameni au înţeles ideea că Timişoara are nevoie de acţiuni de acest gen. Ele se desfăşoară de ani buni în părţile aflate mai la vest de noi.
Doar că , altundeva, bâlciurile astea au parte de cineva care le gândeşte. Un strateg. O minte care ştie să cearnă ce e bine şi ce e rău. O echipă care studiează programul, care se asigură ca evenimentele importante să nu fie la aceeaşi oră în locuri diferite ale oraşului. Sau care să programeze festivalurile în aşa fel încât să nu se încalece. Cineva care se presupune că ştie ce se întâmplă. Zilele trecute, mai precis luni, tehnicienii care ar fi trebuit să monteze impresionanta scenă care a găzduit spectacolele de teatru din faţa Operei, au avut parte de un şoc când au ajuns la faţa locului. Acolo, era o altă „echipă“ de tehnicieni, care se ocupau de un festival de muzică creştină. Ambele „tabere“ aveau autorizaţii valabile din partea oficialităţilor. Problema s-a rezolvat într-un final, dar ideea e alta. Cineva ar trebui să gândească. Chiar dacă n-are o legătură strânsă cu subiectul festivalurilor, e musai de povestit o istorioară amuzantă. Oamenii care asfaltează aleile de pe malul Begăi au ajuns recent sub podul Püspökhíd cu lucrările.
Pentru cei care nu cunosc istoria oraşului, e vorba de Podul Tinereţii. Iar pentru ceilalţi, e podul ăla din spatele Catedralei. După ce au turnat beton pe pista de biciclete de sub pod, şi-au dat seama că ceva nu e bine. Concret, au uitat să introducă în subteran nişte cabluri. Drept urmare, a doua zi au spart tot, după care au betonat din nou. Dincolo de poveştile astea cu Dorel, rămân poveştile astea cu bâlciuri. Ideea festivalurilor care promovează arta de orice fel este cât se poate de mirifică. Dar atunci când evenimentele astea sunt făcute alandala, fără o strategie, doar pe principiul „să ne lăudăm cu pomul nostru de kirwai“, avem o problemă. Un celebru proverb latin spune că „barba nu te face filozof“. Nici festivalurile astea de artă nu ne fac brusc intelectuali. E nevoie de o viziune pentru ca acestea să-şi atingă scopul. Pe care, la ora actuală, n-o avem.
