Suntem o țară în război. De mai bine de 20 de ani, de când vocea noastră s-a eliberat de botniță, o folosim ca să țipăm mai des decât să rostim cuvintele corecte. Ați spune că vocea națiunii nu sunt politicienii pe care-i vedem la televizor certându-se ca țațele pe prispă, însă nu trebuie să uităm că, într-o mare măsură, ei sunt ceea ce a fecundat poporul. Până la urmă, avem “conducătorii” pe care-i merităm, conștient sau nu, i-am ales după chipul și asemănarea noastră.
Ne confruntăm cu o lipsă acută de cei șapte ani de acasă. Politicienii, aflați la putere sau nu, se întrec în a coborî ștacheta din ce în ce mai jos. Și când ai crezut că ai dat de pământ, ei îți arată că se poate mai rău. Am văzut în alte țări, și chiar la noi, în alte vremuri, că oponenții puteau să se contrazică, destul de dur uneori, fără să se jignească. L-ați auzit vreodată pe președintele Ucrainei libere Turcinov beștelindu-l pe Putin ca în curtea școlii? Și ar avea toate motivele să se supere puțin, considerând haosul în care este aruncată țara sa. De câți premieri ați auzit să numească intelectuali (chiar dacă personal nu-i plac) fasciști? După ce a botezat-o românește, însă, pe o membră a Guvernului său, ne putem aștepta la orice, nu? Sau pe câți președinți i-ați auzit spunând “țigancă împuțită” despre o jurnalistă?
Interesant este că nici măcar nu se urăsc cu adevărat – vor face și vor desface alianțe atunci când acestea le servesc interesele, iar boscorodelile vor fi date uitării. Se șterg cu ușurință de lături și merg mai departe. Tot mai mulți băieței needucați pătrund în spațiul public. Trăim în vremea proastei creșteri ca normă de comportament social, înotăm într-o mlaștină a degradării ca ființe și asta ne place. Cultivăm obrăznicia și simpatizăm cu cel care e mai agresiv, cu cel care “nu-i mai fraier”. Într-o nesfârșită transă masochistă, ne simțim vii numai dacă suntem luați la pumni, scuipați în piața mare. Suntem o țară în războiul obrăzniciei și abia am început.
