Nicolae Robu, primarul Timişoarei, are un record personal aparte – în doi ani de mandat şi-a renovat biroul de două ori. Ultima oară – radical. Nu se ştie nici până acum cât au costat bugetul public aceste lucrări şi nici cine sunt sponsorii privaţi care au contribuit la luxul din biroul primului om al oraşului. Deşi am solicitat în repetate rânduri să fotografiem în biroul unde lucrează Nicolae Robu, de fiecare dată am fost refuzaţi. Până la urmă, am reuşit să pătrundem în locul ţinut departe de ochii jurnaliştilor „din orgoliu”, după cum a recunoscut primarul colegei noastre Angela Novăcescu, care a reuşit să ajungă în „biroul interzis” ca student la Jurnalistică pentru a realiza un interviu, temă la facultate. Pe lângă imaginile în premieră, citeşte şi un reportaj excelent despre cum se desfăşoară lucrurile în spatele uşilor închise de la cabinetul primarului Nicolae Robu.
Nu e ușor să ajungi în biroul primarului Nicolae Robu. După săptămâni de insistențe şi mailuri trimise primarului am reușit, în cele din urmă, să stabilim o întâlnire pentru realizarea interviului. Era programat pentru ora 17.00. Am ajuns în fața Primăriei din Timișoara la 16.45. Am păşit cu dreptul, la propriu și am fost întâmpinată de un polițist local. M-am prezentat și i-am spus pentru ce am venit. Mi-a notat numele pe o hârtie albă, goală, după care a format pe un telefon fix numărul 13, dar nu a vorbit cu nimeni. În cele din urmă mi-a explicat unde îl găsesc pe primar. „Știți unde îl găsiți? Ați mai fost? Dacă nu, urcați la primul etaj, faceți dreapta și mergeți tot înainte. Intrați la ușa din față”, mi-a spus cu zâmbetul pe buze. Am urcat scările în timp ce mă uitam la ceas. Era ora 16.50. Am hotărât să mai stau 10 minute pe holul Primăriei. Pereții erau plini de tablouri printre care și unul cu titlul „Orașul ascuns”. În timp ce îl priveam, polițistul local a urcat la etaj și mi-a spus să intru. I-am explicat că întâlnirea are loc la ora 17.00 și mai aștept puțin.
Aşteptându-l pe primarul Robu
Înaintea mea a intrat o doamnă care îl căuta tot pe primar. Am mai stat câteva minute, iar când am intrat, am dat de un domn îmbrăcat într-un costum de culoare brun deschis. Am aflat, în cele din urmă, că este vorba despre șoferul Vasile. A zâmbit când m-a văzut, semn că știa despre cine este vorba. Mi-a spus să mă așez lângă doamna care a intrat în fața mea. În încăpere – trei birouri. Le priveam cu atenție și mă întrebam dacă acolo va avea loc interviul. Am observat că pe scaunul biroului de lângă geam era așezat un sacou roșu. Acolo s-a așezat mai târziu Sanda Greblă, asistenta personală a primarului Robu. Iar sub biroul din fața mea, de pe partea stângă, era „ascunsă” o pereche de pantofi de damă negri.
Doamna care a intrat înaintea mea a spus că îl reține cinci minute pe primar. Din cinci minute s-au făcut zece, timp în care a intrat o delegație venită tocmai din Statele Unite ale Americii. Domnul Vasile nu știa cine sunt și de ce au venit. A întrebat-o pe Sanda Greblă care ieșise din biroul lui Robu. După cele zece minute a ieșit și primarul Robu, dar a intrat agitat în încăperea din fața biroului personal să vorbească cu americanii. La ora 17.30 s-a terminat discuția. Eu urmam.
În biroul interzis jurnaliştilor
Am intrat în biroul edilului șef. Un birou elegant și spațios. Pe partea stângă se afla o masă lungă cu zece scaune din piele de culoare gri deschis, iar pe partea dreaptă două fotolii albe cu o măsuță rotundă între ele. Când am privit în față am fost atrasă de un obiect de decor. Era stema echipei Poli Timișoara. Lângă, o vitrină din lemn frumos sculpat. Biroul edilului era în spatele încăperii lângă geam din acelaşi lemn ca vitrina. Trebuia să faci mulți pași până să ajungi la el. Pe birou se afla o veioză aprinsă, de parcă lumina nu ajungea de la multitudinea de becuri de pe pereți, de la candelabru și de lumina de afară.
Înainte să se așeze, primarul a băut puțin suc natural, semn că de la atâta vorba i se uscase gâtul. Nu m-am putut abține din a-i mărturisi că în încăpere predomină nuanțele rafinate. A fost încântat atât de apreciere, cât și de felul în care a fost decorat biroul. „Mulțumesc. Și mie îmi place cum a ieșit”, a Nicolae Robu. S-a așezat și am început efectiv interviul. Mă asculta cu atenție. Era degajat. După ce mi-a confirmat că a cochetat cu muzica și a că a avut o formație în liceu, Antares, l-am rugat să îmi fredoneze câteva versuri dintr-o piesă dragă lui. A râs. „Am o piesă dragă pe versuri proprii. Se cheamă <<Înstrăinare>>, dar nu o voi fredona pentru că încă mă mai gândesc ce fac cu această poezie, care nu este cunoscută public. Dar am o altă piesă la care țin foarte mult. Toate îmi sunt apropiate sufletului pentru că, până la urmă, fac parte din sufletul meu, dar una este mai specială -<< Ca marea>>”, a mărturisit primarul, după care a început să o fredoneze. Când îl întrebam ceva despre cariera politică sau despre activitatea ca primar își încrunta încet privirea și devenea din omul Nicolae Robu, primarul Nicolae Robu.
O şedinţă foto marca Nicolae Robu
Când l-am întrebat cum e o zi de primar, mi-a explicat de ce au venit americanii înaintea interviului – să-şi mute fabrica din China în Timişoara. După ce am finalizat interviul și i-am mulțumit pentru întâlnire, l-am întrebat dacă este de acord să îi fac o poză. M-am gândit că mă refuză, dar, în cele din urmă, m-a rugat să îi fac două. Una cu sacoul pe el și cealaltă fără sacou. Ce-i drept, cea cu sacou a ieșit mai bine. „Putem face o poză și împreună!”, a exclamat. La asta chiar nu mă așteptam. L-a chemat pe Vasile și l-a rugat să ne pozeze. Până șoferul primarului căuta unghiul potrivit, i-am spus edilului șef că am citit în presă despre locul său de odihnă. „Eh. Ce loc de odihnă? E o încăpere cu mobilă personală. Din orgoliu am spus că nu primesc pe nimeni din presă aici pentru că au exagerat în toate articolele alea. Nu e nimic sofisticat. Aici intru când am timp să mă mai relaxez și cânt la chitară”, a spus cu zâmbetul pe buze. Încăperea respectivă avea câteva fotolii și o canapea nu foarte mare, toate de culoare neagră. Pe canapea era așezată chitara primarului.
Ne-am așezat la poză. Am fost nevoiți să ne mutăm de trei ori până să găsim locul potrivit din care să se vadă cât mai mult din încăpere. „Stai tu aici și eu merg dincolo. Nu iese. Muta-te în locul meu și merg eu acolo. Nici așa nu e bine. Hai! Vino tu aici și merg eu acolo”, spunea primarul mutându-se dintr-o parte în alta. Nu a fost una, au fost trei poze până la urmă, la insistențele lui Vasile care a găsit trei unghiuri potrivite. După ce ședința foto a luat sfârșit am ieșit din birou unde ne-a întâmpinat, din nou, consiliera Sanda Greblă.
