„O curvă care a primit ce merita”. „Un nemernic, care ar trebui castrat şi dus urgent la puşcărie” – aşa sună, pe scurt, reacţiile comentatorilor la ştirea de acum câteva zile cu angajata Agenţiei Judeţene de Plăţi şi Inspecţie Socială (AJPIS) Timiş hărţuită de şeful ei.
“Hai… că nu vrei?! Dacă erai fată mare aș fi înțeles că nu vrei… (…) Oriunde te-ai fi dus să te angajezi te-ar fi f…t un director ca să te angajeze… nu te angajează nimeni pe ochi frumoși” – acestea sunt cuvintele pe care cel acuzat de hărţuire i le spune femeii. Consecvenţi cu credinţele românului despre femei, mulţi cititori au comentat situaţia ca fiind una normală pentru sexul frumos. Da! Este! Să recunoaştem! Femeia în ţara noastră este în continuare privită nu de puţine ori ca un obiect sexual. Emaniciparea şi egalitatea dintre sexe sunt pentru noi poveşti frumoase, care sună bine la emisiuni tv. Femeia, fie ea şi manager, rămâne pentru unii un personaj care a evadat temporar de la cratiţă.
Îmbrăcată la costum, competentă, căsătorită, o bună profesionistă, femeia în funcţie de conducere, şi nu numai, va fi mereu suspectată ca fost angajată pe pile sau că e amanta vreunui şef. În România nu sunt puţini cei care trăiesc şi respiră pentru a veghea la vieţile altora, în vreme ce ale lor trec fără prea multe realizări, că „aşa e la noi, pentru ce să îmi bat capul”. Un salariu mic, un job insignifiant, o căsnicie nefericită toate par să se îndulcească la o porţie de bârfă despre colegi şi şefi.
Personal, mi-ar fi plăcut să ştiu câte femei au cedat avansurilor şefului în cauză, pentru că mi-e greu să cred că femeia cu pricina a fost singura care s-a „bucurat” de astfel de invitaţii. Probabil că nu vom şti nicodată. Pentru femeile din ţara noastră este o ruşine să admită că au fost abuzate, ca nu cumva cineva sa le pună pecetea de „curvă care şi-a căutat-o”.
Vorbele străinilor sunt în mod straniu extrem de dureroase pentru noi, iar de frica lor ajungem să ne complacem într-un chin tacit. Probabil o întrebare de bun-simţ ar fi fost de ce acuzatoarea nu a demisionat, de ce nu a plecat, de ce nu a mers la poliţie. Ei bine, femeia din România nu e crescută să ştie că nu e vina ei. Împopoţonată de mică cu fundiţe şi rochiţe după modelul Barbie, românca nu e educată să distingă între calităţile ei fizice şi competenţele profesionale.
Femei sau bărbaţi, cu toţii ştim că drumul spre succes e scurt, cu condiţia unor mici compromisiuri. Iar într-o ţară în care procesele durează ani buni, joburile bune sunt greu de găsit, salariile mizerabile, iar angajările se fac de multe ori pe alte criterii decât cele profesionale, e puţin dificil, ca femeie, să te ţii departe de astfel de situaţii, pentru că practic nimic nu îţi mai garantează o postură coformă cu pregătirea ta profesională. Iar cazurile de hărţuire sexală nu vor înceta cu astfel de devzăluiri, nici cu procese, nici cu frică, ci numai şi numai cu grija părinţilor, care ar trebui să îşi educe copiii, în religia iubirii de sine şi a preţuirii altora ca fiinţe umane.
Corijenţi la materia „respect de sine”, noi sau copiii noştri nu vom ajunge niciodată la o stare de normalitate. Pentru că, în definitiv, problema noastră nu e că ţintim prea sus şi nu ne atingem ţelul, ci că ţintim prea jos şi reuşim.
