Zilele trecute am văzut un mesaj pe Facebook care spunea că oamenii urăsc adevărul. Din fericire, adevărul nu se supără. După o serie de discuţii care doar mi-au reconfirmat nişte chestiuni pe care le ştiam deja, mi-am dat seama cu scârbă că noi românii nu urâm adevărul. Deloc. Noi avem oroare de el. O oroare bolnăvicioasă, care vine din lipsa de distincţie între ceea ce înseamnă adevărul şi diplomaţia şi despre situaţiile în care e mai bine să îţi ţii gura.
Cei mai mulţi suntem frustraţi în sinea noastă de o lista enorm de lungă de lucruri şi situaţii. Deşi nemulţumirile astea ne mănâncă liniştea, cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi că a nu spune ce ne supără este o dovadă de politeţe. Să taci, să accepţi să fii tratat necorespunzător, să fii mereu nemulţumit în sinea ta e, în ţara noastră, o dovadă că eşti bine educat. Situaţiile în care ne este ruşine de ruşinea celor de lângă noi sunt din ce în ce mai dese.
Câţi dintre voi sunteţi nemulţumiţi de condiţiile de la locul de muncă, dar nu spuneţi nimic, de teamă să nu vă ia şeful la ochi? Câţi vă prefaceţi că vă plac colegi cu care nu aveţi nimic în comun doar ca să nu le spuneţi adevărul, că anumite comportamente nu vă sunt pe plac? Câţi dintre voi sunteţi deranjaţi de vecinii care fac gălăgie la ore nepotrivite, dar vă este ruşine să mergeţi să bateţi la ușă să le spuneţi? Câţi dintre voi aveţi aşa numiţi prieteni – ţațe care vă demoralizează şi vă jignesc cu fiecare ocazie pe care o prind sau vă caută doar atunci când îi puteţi ajută, dar vă temeţi să le spuneţi adevărul: că sunteţi incompatibili?
Tăcerea e sport naţional. Unul ruşinos, care ne distruge zi de zi. A nu spune ceea ce te deranjează în ţara asta este o virtute, iar cei care au curajul să nu fie martiri sunt luaţi la ochi. Tăceţi în continuare. Nu le spuneţi celor care sunt prost crescuţi că sunt prost crecuţi, nici nesimţiţilor că sunt nesimţiţi. Aşteptaţi o schimbare în bine, poate se va inventa un aparat de citit gânduri şi oamenii vor şti ce nu vă convine. E mai simplu aşa. Constat cu tristeţe că în loc să ne rezolvăm problemele, ne mulţumim să refulăm.
