Când un judecător decide că un șpăgar trebuie să scape de pușcărie nu pentru că nu sunt probe, ci pentru că ani de zile statul nu a combătut corupția, noțiunea de justiție dispare. Poți să vorbești de filosofie, de concepte, dar în niciun caz de lege și logică. Pentru că, teoretic, justiția ar trebui să fie oarbă. Când trage cu ochiul în stânga sau în dreapta, deja i-a crăpat aura. Nu mai este justiție atunci când șpaga se ia în grup, dar pentru câte unul, mai norocos din fire, nu se consideră că-s probe suficiente și relevante cele ce pentru alții-s adevărate pietre de moară care le aduc condamnări grele. Să lași corupții cu pedepse cu suspendare doar pentru că nu au fost dovediți toți cei care făceau parte din filierele care ani de zile au „muls” în vămi este ca şi cum ai face galerie celor nedovediţi să încaseze cât mai mult.
Să acuzi statul că a fost slab și nu a combătut corupția, dar tu să încurajezi pe cei care-s dovediți că-s șpăgari, este o complicitate cu cei care au făcut din profesia lor un business. Cel puțin o complicitate morală. În plus, o astfel de argumentație nu face decât să slăbească și mai tare autoritatea statului în ochii populației. Într-o societate măcinată de trafic de influență, luare și dare de mită, o astfel de motivare din partea unui judecător are efectul unei căni cu benzină aruncată-n foc. Mai ales în condițiile în care majoritatea românilor cred că, dacă ai bani sau relații, poți să fentezi legea nu cu mare greutate. Condamnările unor nume cunoscute sunt privite ca excepții, nu ca regulă. Prin astfel de sentinţe, magistraţii fac cel mai mare bine infractorilor care-şi doresc ca, măcar la nivel de percepţie publică, noţiunea de justiţie să se topească.
