Țara asta devine pe zi ce trece ceva incredibil. E plină de profesioniști, dar aproape cu toții au plecat afară. E plină de deștepți, dar ei preferă, siderați, să se uite la televizor și să își scuipe în sân în fața unei sit-down comedy deseori de prost gust. Nu mai spun că e o țară de ”specialiști” în care populația urbană simte că are o datorie de onoare să facă politică la colțul blocului, rumegând semințe și salivând în sticla de bere, deși, la momentul ”X” când ar trebui să aibă o părere concretă, contează mai mult ce spune ”șefu’”. Mă întreb dacă e hilar sau tragic faptul că, peste noapte, toată nația română a devenit un mare strateg-comentator pe chestiunea ucraineană. (E drept, exercițiul acesta l-a mai făcut, nația, și când americanii au intervenit în cine știe ce stat, sau la fiecare remaniere gurvernamentală.)
România devine pe zi ce trece o țară care uită să trăiască. O țară e formată din indivizi, iar indivizii numiți români, născuți cetățeni ai acestei țări, au uitat de mult noțiunea de patrie și, ce e mai grav, au uitat că sunt oameni, că viața e mult mai mult decât televizor și lamentări interminabile că nu ne ajung banii. Că viața e mai presus de bani și mașină și plata la zi a ratelor la bancă sau a impozitelor. În general cetățenii acestei țări au uitat să se emoționeze. Aș îndrăzni să vă rog, dragi concetățeni, să vă uitați pe fereastră altfel. La muguri măcar.
