“Înainte era mai bine. Aveam un loc de muncă sigur, o locuință sigură”. Sau: “Au dus țara la ruină, dom’le, Ceaușescu le-a lăsat-o fără datorii”. Vi se par cunoscute afirmațiile? Ca și mine, cu siguranță le-ați auzit de multe ori prin tramvai, la piață ori în te miri ce alte locuri. Sunt enunțate de obicei de oamenii mai în vârstă, însă mi-a fost dat să le aud și de la cei care erau prea mici ca să-și amintească anii comuniști. Iar ieri, la aniversarea fatidicei date de 6 martie 1945, când umbra secerei și ciocanului a acoperit, oficial, România, odată cu instalarea guvernului lui Petru Groza, anume aceste nostalgii ciudate mi-au venit în minte.
România “peste 50” este bolnavă de sindromul Stockholm, însă maladia se extinde. Ea îi cuprinde și pe tinerii care, dezamăgiți de criza șanselor de afirmare, au fantezii cu vremurile când totul era garantat de stat. Capitalismul cu colți de argint care bântuie țara e o fiară feroce – îți trebuie stomac și vână să ajungi să o îmblânzești. Politicienii sunt corupți, economia tușește ftizic, învățământul, cultura, protecția socială sunt pe linie moartă. Optimist sau pesimist, nu poți să afirmi că trăim bine.
Însă tocmai pentru că am existat aproape 50 de ani în comunism o astfel de adulare a trecutului este cel puțin curioasă. Cu siguranță, ce s-a plantat în anii aceia încă ne otrăvește și astăzi. Nu doar pe noi – uitați-vă la acțiunile fostului “Imperiu Roșu” în Ucraina, amintiți-vă ce a făcut în Georgia sau Moldova.
Comunismul românesc (și nu numai) le-a oferit părinților și bunicilor noștri o jumătate de secol artificial, în care nimic nu era real. Cinci decenii de împrumut. Datoriile le plătim astăzi, cu toții. Tocmai de aceea, nu avem voie să uităm modul în care un grup de inși submediocri au pus în aplicare marea lor operă – degradarea ființei umane. Nu avem voie să uităm, la aproape 70 de ani de la frângerea spiritului unei națiuni, de cea mai importantă privațiune: libertatea de a spune cu voce tare, în tramvai, la piață sau în te miri ce loc că “înainte era mai bine”.
“Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. (Ion Rațiu)
