Vocea caldă și dură în același timp – asta îmi mai amintesc de la prima mea învățătoare. Nu cum era îmbrăcată, nu ce spunea neapărat, nici măcar numele nu cred că i-l mai țin minte. Vocea însă nu o pot uita, e acolo, în cutiuța ei, și până astăzi înseamnă pentru mine forță, stabilitate, simplitatea adevărului absolut. Am fost eminentă? Nu întotdeauna. O elevă cuminte? De obicei. Mi-a dat și note proaste? Bineînțeles. Femeia era expresia echilibrului în toate, împrăștia o extraordinară stare de zen post-brejnevistă. Deși în cazul meu eforturile ei de a ne insufla, printre altele, și dragostea pentru cifre, pătrate și linii au eșuat dramatic, așa cum în cazul altor puști din clasa mea lectura sau biologia au rămas terenuri minate, învățătoarea ne-a lăsat ceva mult mai important. Ne-a învățat cum se clădește caracterul și cum se cultivă bunătatea. “Dragi copii, când vă faceți mari, fiți oameni”.
Dragi învățători ai vremurilor de azi, cum arată, pentru dumneavoastră, programa din spatele programei cazon? Ați trecut pe listă orele de suflet, de ingeniozitate, de perseverență? Vă mai amintiți de ce ați ales această meserie? Desigur, e prost plătită, omoară neuronii, te îmbătrânește înainte de vreme, dar ce vocație nu e?
Acestea sunt învățămintele pe care le datorați micuților care se așează, cu ochii mari, în bănci. Aveți o responsabilitate enormă pentru fiecare omuleț care vă trece pragul clasei. Sunteți primul lui lider important din afara familiei, iar asta nu e puțin. Credeți-mă, peste ani, de dumneavoastră își va aminti, în primul rând, la auzul cuvântului “școală”. Fiecare lecție este o daltă, o săgeată. La asta să vă gândiți când îi luați de mânuță, după careu, și îi conduceți în școală, la asta să vă gândiți când le urmăriți mișcările stângace ale pixului pe caiet, la asta să vă gândiți în timp ce ei își scriu, sârguincioși, prima compunere pe tema “Ce vreau să fiu când o să mă fac mare”.
