Pentru prima dată, informaţii mai clare despre naţionalitatea locuitorilor din provincia Banat au fost consemnate în conscripţia habsburgică din 1743, datele păstrate despre populaţia Evului Mediu fiind relativ puţine şi disparate. Timişoara a fost însă întotdeauna un oraş cosmopolit, multietnic, căci alături de populaţia românească autohtonă, s-au stabilit aici locuitori aparţinând unor naţii diverse, în proporţii variabile de-a lungul secolelor.
Înainte de pătrunderea oastei arpadiene în Banat, cea mai mare parte a populaţiei era românească. Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea şi Legenda Sfântului Gerard consemnează că la venirea ungurilor, aici stăpânea ducele Glad, iar mai apoi un descendent al său, Ahum, iar românii sunt menţionaţi printre cei care făceau parte din oastea voievodului. Ahtum primise botezul creştin de rit ortodox în cetatea Vidinului, iar mănăstirea călugărilor greci de la Morisena (Cenad), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, este o mărturie că în voievodatul său exista deja o organizare bisericească şi ortodoxia era răspândită în zonă.
După ce Banatul a fost cucerit de unguri, în locul călugărilor de rit răsăritean au fost aduşi călugări catolici şi monahul benedictin Gerardo Sagredo, care a organizat în 1030 episcopia catolică a Cenadului. O nobilime locală constituită în secolele IX-X s-a menţinut în primele secole de dominaţie maghiară, dar deţinerea de domenii şi titluri nobiliare era condiţionată de apartenenţa la catolicism şi o parte a feudalităţii româneşti s-a conformat acestor pretenţii. Până în secolele XII-XIII izvoarele referitoare la români sunt extrem de sărace, dar informaţiile existente arată că cea mai mare parte a populaţiei a rămas ortodoxă, în ciuda stăruinţelor Scaunului Apostolic de catolicizare a populaţiei botezate în rit răsăritean.
Sârbii ajung în Banat
În secolul al XIV-lea sunt menţionate şi primele pătrunderi ale sârbilor în nordul Dunării, aceştia imigrând în mai multe valuri. După moartea lui Ştefan Duşan, Serbia, ameninţată de ofensiva otomană, a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar Ludovic cel Mare, iar locuitorii au dobândit permisiunea de a se aşeza în sudul Ungariei. În urma bătăliei de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) din 1389 şi la începutul secolului următor exodul sârbilor a continuat, cu învoirea regelui Sigismund de Luxemburg. Despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici, însoţit de boieri şi oaste, a primit de la regele maghiar, căruia i-a jurat credinţă, feude întinse, inclusiv în Banat, şi a adus pe domeniile dobândite locuitori sârbi, iar în timpul domniei lui Matei Corvinul, aproximativ 50.000 de familii sârbeşti au fost strămutate de comitele de Timiş Pavel Chinezu, multe stabilindu-se în cetatea Timişoarei.
O nouă infiltrare sârbească masivă a avut loc la sfârşitul secolului al XVII-lea, când patriarhul sârb Arsenie Cernoevici a trecut în Ungaria, urmat de peste 40.000 de familii de sârbi, iar bisericile orientale de rit grecesc aflate în provinciile stăpânite de Habsburgi au fost puse sub autoritatea bisericii sârbe. Deşi majoritari, românii n-au fost recunoscuţi nici ca naţie, nici ca biserică, fiind denumiţi „poporul iliric”.
După cucerirea cetăţii Timişoara de către turci şi transformarea părţii apusene a provinciei în paşalâc, nobililor maghiari li s-au confiscat domeniile şi aceştia au părăsit Timişoara şi Banatul, o parte refugiindu-se în Ungaria şi alta în Ardeal, dar locuitorii băştinaşi, cei mai mulţi români, au rămas pe loc. În cetatea musulmană, alături de turcii care au locuit aici, îşi făceau veacul şi o mulţime de evrei, armeni sau aromâni, veniţi din lumea orientală, iar ţiganii erau fierari, muzicanţi sau geambaşi.
Eugeniu de Savoya schimbă soarta regiunii
După intrarea triumfală a prinţului Eugeniu de Savoya în cetatea Timişoarei, la 18 octombrie 1716, istoria acesteia, şi apoi a întregului Banat, avea să ia o direcţie cu totul nouă. Cel de-al doilea război austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarowitz din 1718, avea să pună capăt dominaţiei otomane şi să inaugureze o nouă eră a acestei provincii, devenită proprietate a Habsburgilor. Printre măsurile de modernizare a acestui nou domeniu al Coroanei s-a numărat şi colonizarea cu locuitori din centrul şi vestul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, mai ales din Franconia, Lotharingia, Alsacia, Bavaria, Pădurea Neagră, Mainz, Trier, Baden sau Luxemburg Cei mai mulţi dintre aceştia erau suabi şi germani, coloniştii aduşi în Timişoara şi Banat fiind ulterior cunoscuţi sub numele de şvabi. Alături de germani, contele Florimund de Mercy a adus colonişti francezi, spanioli şi italieni. Din consideraţie pentru capitala provinciei, din primii ani a fost populat districtul Timişoarei, teritoriile din jurul oraşului, şi mulţi colonişti au luat în arendă, ani de-a rândul, pământurile cetăţii. Primii veniţi au fost scutiţi de contribuţii timp de câţiva ani, lucru care n-a fost privit cu ochi buni de autohtonii români şi de sârbi.
Cum s-au instalat coloniștii din vremea habsburgilor
Colonizarea habsburgică s-a făcut în mai multe etape. Primii colonişti au venit în timpul împăratului Carol al VI-lea, aduşi de generalul Florimund de Mercy, dar turcii, care încă mai reprezentau o ameninţare pentru provincie, cât şi epidemiile de ciumă, au alungat o bună parte din populaţia colonizată. Colonizarea tereziană a reprezentat una din principalele preocupări ale administraţiei habsburgice şi, alături de cei stabiliţi la Timişoara, s-au întemeiat colonii noi în întregul Banat.
De o mai mică intensitate a fost cea de-a treia perioadă a colonizării, din timpul împăratului Iosif al II-lea. Încă din timpul războiului austro-turc din anii 1716-1718 au fost aduşi numeroşi meşteşugari imperiali – zidari, pietrari, lemnari, dulgheri, fierari – pentru repararea cetăţii cucerite de la turci, dar şi în centrele miniere sau la repararea unor poduri. S-au înfiinţat noi manufacturi şi au fost aduşi colonişti specializaţi în acest domeniu în întreaga perioadă de colonizare din secolul al XVIII-lea. Coloniştii au beneficiat de o serie de facilităţi, care i-au ajutat să dobândească o situaţie prosperă.
“Mâna” italienilor
Prezenţa italienilor în cetatea Timişoarei e semnalată încă din secolul al XVIII-lea, din timpul dinastiei arpadiene, primele menţiuni referindu-se la negustori. În timpul dinastiei angevine sunt semnalaţi tot mai mulţi negustori, clerici, artişti, ingineri şi arhitecţi italieni, bancheri, funcţionari sau mercenari veniţi în număr mare în anii în care florentinul Filippo Scolari era comite de Timiş. Tot în acei ani, el a întreţinut relaţii cu numeroşi italieni de vază, mai ales florentini. Cu meşteri italieni a reconstruit şi Ioan de Hunedoara castelul avariat în urma unui cutremur puternic. Inginerul şi arhitectul italian Luigi Ferdinando Marsigli, aflat în slujba Curţii de la Viena şi care a însoţit oastea imperială în lupte, a fost delegat imperial la tratativele de pace de la Karlowitz din 1699 şi a făcut, împreună cu turcii, delimitarea graniţelor, dând acestei regiuni numele de Banat al Timişoarei.
În timpul colonizării habsburgice au fost aduse mai multe familii de italieni ca ingineri, arhitecţi, meşteri în creşterea viermilor de mătase şi fabricarea mătăsii, cultura orezului sau ca pietrari pricepuţi. Arhitectul Pietro del Biondio a construit primăria veche din Piaţa Libertăţii, abatele Clemente Rossi din Mantua a fost cel care a intensificat creşterea duzilor şi a viermilor de mătase şi a construit prima manufactură de mătase naturală, căpitanul Seragnoli a încercat să introducă cultura lămâilor, iar familia Airizi s-a ocupat de cultivarea orezului. Numeroase produse agricole şi ale manufacturilor erau exportate şi în provincii italiene. În septembrie 1774, Francesco Griselini îşi făcea intrarea în Timişoara, unde avea să stea aproape doi ani şi jumătate. Interesul său pentru Banat s-a concretizat în lucrarea „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”, tipărită la Milano în 1780, importantă sursă documentară pentru istoria Banatului. El s-a implicat în mod direct şi în viaţa economică a regiunii. Prezenţa italienilor e semnalată şi după încetarea colonizărilor întreprinse de curtea imperială, mai multe familii de italieni cumpărând, în secolul al XIX-lea titluri nobiliare.
Maghiarii se întorc în Banat
Maghiarii au revenit în Timişoara şi Banat după ce, în 1778, Maria Tereza a cedat insistenţelor nobilimii maghiare şi a acceptat anexarea Banatului la coroana ungară. Noua epocă maghiară nu era însă o continuare a celei medievale, care a precedat bătălia de la Mohács. Din vechiul stat maghiar s-a păstrat doar organizarea administrativă, dar dieta maghiară nu-şi mai amintea nici măcar numele şi hotarele fostelor comitate. Cum vechea nobilime maghiară nu mai exista în Banat, au fost aduşi nobili din toate părţile Ungariei pentru a ocupa posturile din administraţie. Atunci când împăratul Iosif al II-lea a hotărât ca domeniile statului, împreună cu titlurile nobiliare, să fie scoase la vânzare de către erariu, cumpărători au fost mai ales noii îmbogăţiţi, mai ales negustori, şi s-a constituit o nouă nobilime, care nu mai avea nimic în comun cu vechea aristocraţie de sânge, beneficiară a unor privilegii pentru serviciile militare aduse regatului.
Această nobilime nouă, de obârşie mercantilă, a fost extrem de eterogenă din punct de vedere etnic, fiind constituită, deopotrivă, din maghiari, germani, sârbi, macedo-români sau greci. La nivelul comitatelor, noua nobilime avea să controleze administraţia şi viaţa socială, cea mai mare parte apropiindu-se de cercurile politice şi nobiliare maghiare.
Taxa de toleranță a evreilor
Din secolul al XVII-lea este menţionată prezenţa, la Timişoara, a primilor evrei, atât sefarzi (veniţi din Spania prin Peninsula Balcanică), cât şi aşchenazi (din Europa Centrală), al căror număr a crescut constant. Constituiţi în comuntăţi separate, au fost, la începutul stăpânirii habsburgice, marginalizaţi şi riguros controlaţi, fiind obligaţi să plătească, până la jumătatea veacului al XIX-lea o taxă de toleranţă şi să prezinte o recomandare din partea unei persoane sau instituţii care garanta pentru ei. În cazul în care nu îndeplineau aceste cerinţe ori nu erau buni contribuabili, erau expulzaţi. Cu timpul, pe măsură ce restricţiile care-i priveau au fost eliminate, au devenit negustori, fabricanţi şi bancheri prosperi, ajungând ca, până în perioada interbelică, să deţină în Timişoara importante afaceri şi proprietăţi. Până la sfârşitul perioadei interbelice, românii reprezentau doar 30% din populaţia Timişoarei, o majoritate relativă, germanii şi maghiarii aproape jumătate din numărul locuitorilor, iar restul era alcătuit din alte etnii. În urma emigrării celor mai mulţi germani şi evrei şi a strămutării populaţiei de la sate şi din alte judeţe, românii au devenit majoritari în anii postbelici, ei ajungând să reprezinte 82,1% din populaţia oraşului în 1992.
Foto: urbanismul.blogspot.com
