Mafioții adevărați nu fac scandal. Sunt discreți ca niște sihaștri și au eficiența lunetiștilor. Pentru că au răbdare ca să-şi construiască păienjenişul de relaţii care, odată cu trecerea timpului, se transformă într-o fundaţie de granit. De la agentul din stradă şi până la politicianul zilei, pe toţi îi transformă-n fraţi, verişori, fini sau camarazi de-ai lor. Întotdeauna au ştiinţa de a-i arunca în faţă pe cei dornici de afirmare, manevrându-i discret din umbră, dar abandonându-i brutal atunci când le strică ploile.
Mafioţii adevăraţi preferă să-i omoare conştiinţa „ţintei” cu fişicul de euroi, iar când se ajunge la forţa bruta înseamnă că riscurile meritau asumate. Dacă soarta le e favorabilă, nu ezită să intre în politică şi să vorbească despre binele poporului, în timp ce-n spatele cortinei „locotenenţii” săi storc şi ultimul ban public prin contrabandă, evaziune sau trafic de influenţă.
Un singur lucru îi trădează – nervozitatea, mai mult sau mai puţin mascată, atunci când se întâlnesc cu un om pentru care legea nu se negociază. E drept că situaţiile sunt prea rare, aşa că nervozitatea mafioţilor adevăraţi este de nepreţuit.
