Istoria modernă este încă scrisă pe hârtie, pe peliculă, iar, cu puțin noroc, se mai găsesc și martori. Pentru unii însă asta nu e neapărat o veste bună. Martorii amintesc. Amintesc rușinea, iar în cazul unui anume episod din istoria României, neasumarea unor greșeli criminale. Cam asta e, fraților, adevărul adevărat și se vede, în toată splendoarea lui, în filmul documentar al lui Florin Iepan “Odessa”. Pe scurt, subiectul e simplu și (s-a dovedit) periculos: masacrul a peste 20.000 de evrei, prin ’41, la ordinul mareșalului Ion Antonescu, după ce un comandament militar românesc a fost aruncat în aer. Iar filmul dezvăluie, aproape fără să vrea, caracterul nostru. Un ghem al extremelor, țesut din lașitate, frică, bigotism, ignoranță. Odessa rămâne o pată neagră, însă filmul lui Iepan ne demonstrează că politicienii și istoricii care au puterea să scoată scheletul din dulap se prefac că dulapul nu există. Încă este un sacrilegiu, în România, să strigi “Regele e gol!”, iar după ce veți vedea “Odessa” vă veți da seama de ironia amară a acestei sintagme.
Până la urmă, ce e mai grav? Că suntem în țara ce i-a dat girul unui om care, cu atâtea victime pe conștiință, ar fi judecat astăzi ca și criminal de război, iar în România este încă prezentat ca erou național? Că ne încăpățânăm să nu recunoaștem participarea noastră asiduă la Holocaust? Că episodul Odessa este omis cu obstinație din orele de istorie din școli? Balanța nu se înclină mai mult într-o parte sau alta – piatra pe care ne-am atârnat-o singuri la gât este grea, urâtă și la vedere. Cu atât mai mult cu cât cerneala cu care s-a scris această poveste nu s-a uscat încă. Întâmplări care încă trezesc lacrimi nu pot fi catalogate, sec, doar istorie, iar ochii singurului supraviețuitor al masacrului la Odessa, adus de Florin Iepan la București, se umezesc de fiecare dată când își amintește de ziua în care și-a pierdut toată familia.
Nimeni nu a vrut să-l privească în ochi pe acest bătrân care nu a cerut nimic de la țara de unde au venit călăii neamului său. Istorici, politicieni, jurnaliști – toți s-au scuzat că sunt prea ocupați, prea sătui. Până la urmă, atunci când istoria te bate pe umăr și îți cere o țigară sau un pahar cu apă te cam trec fiori reci pe șira spinării, nu-i așa? Trebuie să recunoști, înainte de toate, că e în aceeași cameră cu tine.
Or, asta trebuie să facă țara noastră dacă vrea să mai păstreze o fărâmă de integritate: să recunoască. Să-și asume. Să-i fie rușine. Nu doar figurile publice, care sunt în acele posturi mulțumită hazardului politic, trebuie să-și curețe conștiința, ci și noi, cetățenii simpli. Adevărul nu numai că te eliberează, ci te și apără de înrobiri viitoare. Mai mult decât să ne cerem scuze Odessei, “perlei de lângă mare”, cum i se spune într-un cântec sovietic, trebuie să căutăm iertarea de la copiii noștri. Dacă permitem ca cei peste 20.000 de morți să-i bântuie și pe ei, fără să le recunoaștem chipurile, fără să-i înmormântăm în cinste și onoare, mai ucidem odată. De data asta, șansa fiilor noștri de a ține capul sus și de a avea inima neîntinată.
