Lupta pentru titlul de Capitală Culturală Europeană a Timișoarei a devenit o jucărie de PR foarte la îndemână pentru edilii noștri. Orice eveniment pe care îl finanțează cu bani publici are sfânta scuză că ne ajută în această cursă. Că e un festival, că e o horă la Remetea sau că e un vreun recital obscur, toate sunt făcute ca binele cultural să învingă.
În același timp, vecinii noștri mai puțin obsedați de a fi “fruncea”, clujenii, tac și fac. Doar două lucruri menționez aici: TIFF și Festivalul Peninsula, ca să nu mai pun la socoteală alte evenimente de o amploare mai mică. Iar cel care m-a făcut și mai invidioasă este vizita din mai, anunțată astăzi, a scriitorului Mario Vargas Llosa în inima Ardealului. Ca să nu mai amintesc faptul că, mai ceva ca într-un banc cu ardeleni și bănățeni, în urmă cu vreo doi ani, ne-am trezit, în plin centru al Timișoarei, cu afișe care promovau candidatura Clujului în cursa pentru titlul de capitală culturală europeană. Că ardelenii au grăbit bine pasul spre acest țel nu mai este deci un secret pentru nimeni. Până în 2021 mai este mult, ar spune optimiștii. Însă dacă ne uităm cam cum stăm noi, timișorenii, cu cultura, ne dăm seama că suntem chiar în criză de timp.
Este evident că doar că nu ne-am făcut temele în privința culturii de astăzi, moderne, ci am și rămas repetenți. Ca să ai pretenții la un asemenea titlu, dar mai ales dacă ai contracandidați precum Clujul, trebuie să te fi pregătit ca pentru un examen pe care-l dai peste zece ani. Nu personalitățile care au murit de multe decenii, nu prima fabrică de bere sau primul bec electric, nu ruinele Cetății ne vor face învingători în cursa pentru Capitala Culturală. Ci evenimentele racordate la realitate, la ziua de astăzi, la “sângele” artei care pulsează cu putere și convingere în galeriile din Europa. Iar astfel de evenimente sau organizații ar fi trebuit crescute timp de cel puțin un deceniu, iar astăzi să fie suficient de mature încât să fie “soldații” acestei lupte. Bineînțeles, nu primăria sau consiliul județean trebuie să ne dea cultură, însă autoritățile au în mod clar un rol improtant în susținerea acestor inițiative. Și atunci mă întreb: câte proiecte au ajuns de pe masa lor la gunoi, pentru că nu implicau vreun “prieten” al șefilor de la oraș sau județ? Câte sunt acum pe aceste mese și vor ajunge acolo? În ultimii ani, în afară de câteva evenimente disparate, ai căror organizatori și-au dat și cămașa de pe ei ca să le susțină, Timișoara nu a produs nimic de anvergura TIFF-ului. Un festival care a dus numele Clujului în lume și a adus personalități de marcă ale cinematografiei în Ardeal. Nu am crescut nimic, am rămas, cu mici excepții, la nivelul rugilor atât dragi unor oficialități din Banat.
Iar acum trebuie să îngrășăm porcul în ajun. Și avem mult de lucru. Trebuie să schimbăm, în primul rând, perspectiva de a percepe cultura acestui mileniu, trebuie să lăsăm vorba și să trecem la treabă. Altfel, riscăm ca peste opt ani să nu rămânem decât cu titlul de Capitală Europeană a Fuduliei.
