Exact ca-n orice breaslă, şi-n aceea a muzicienilor (ce include cu sau fără voia unora instrumentişti, muzicanţi, cover-işti, vedete în curs de devenire şi câte şi mai câte) din oraşul nostru există o sumedenie de „găşti“. Cu antipatiile şi simpatiile de rigoare. „Cercurile“ astea au o activitate cât se poate de precisă şi inventariază posibilele locuri de cântat din Timişoara. Activitatea se lasă uneori cu scântei, căci muzicienii au nevoie să-şi plătească facturile, iar locurile unde se cântă sunt cam aceleaşi. Şi-atunci, se inventează poveşti de denigrare a concurenţei şi alte istorioare hazlii.
Aceste mici înţepături între reprezentanţii breslei sunt cât se poate de savuroase. Şi de-nţeles, la urma urmei, căci dincolo de bani se adaugă şi orgoliul. O chestie în care marea majoritate a artiştilor excelează. Dincolo de orgolii şi războaiele dintre muzicienii timişoreni, avem un obicei „genial“ încetăţenit pe la noi. O bună parte a muzicienilor din Timişoara (şi nu numai) este cât se poate de apolitică. Asta dacă e să te iei după declaraţiile lor publice, căci după două, trei beri consumate împreună te dumireşti că totul e „de faţadă“.
Oficial, aceştia evită să susţină făţiş vreo formaţiune politică din raţiuni oarecum lesne de înţeles. De exemplu, atunci când e campanie electrorală, e bine să fii în cărţi pentru toată lumea, căci onorariul încasat e acelaşi din orice parte a eşichierului politic. La urma urmei, e o chestie care poate fi înţeleasă până la un anumit punct. Deci, ca muzician, ca să trăieşti, ai nevoie de cântări. Iar ca să cânţi mult şi să fii invitat la diverse sindrofii gen Zilele Cartierului sau Festivalul Vinului, trebuie să fii prieten cu toată lumea. Nu numai în campanie electrorală e valabil acest silenzio stampa.
Muzicieni respectabili ai oraşului care se consideră repere morale evită cu bună ştiinţă să se pronunţe în chestiuni care ar putea supăra pe cineva din rândul cetăţenilor care sunt incluşi în oala „oficialităţi“. Fiindcă şi ei la rândul lor au semnat contracte dubioase, în care au primit în mână jumătate din suma înscrisă pe fiţuică, restul ajungând acolo unde trebuie. Fiindcă şi ei au concerte „neanunţate“ pentru a nu plăti dările către stat. Lista motivelor e cât se poate de lungă.
Ghidul micilor compromisuri pentru un trai decent ca muzician în Timişoara mai are un punct nevralgic. Există aici nişte trupe în care activează aceeaşi muzicieni. Nu deodată, ci mai cu schimbul. Nu de puţine ori, chitaristul Y face parte din trei sau patru band-uri, astfel încât ţi-e şi greu să-l mai identifici în vreun „team“. Circula mai demult un banc pe această temă. Cică, dacă deschideai uşa unei săli de repetiţii din Timişoara şi nu-l vedeai la chitară pe muzicianul X, înseamnă că ai greşit oraşul. Până când muzicienii respectivi vor avea curajul de a-şi asuma păreri ferme vizavi de „oficialităţi“, cu părere de rău îi anunţ că sunt doar o sumă a compromisurilor. Mai mici sau mai mari, în funcţie de cum bate vântul…
