Cazul Şaptebani este emblematic pentru sistemul mafiot din România şi pentru inconfundabilul stil mioritic de a încerca să prostim pe 
oricine. În condiţiile în care aderarea României la spaţiul Schengen se amâna din cauza problemelor de corupţie de la graniţă să pui şef păzitor un individ despre care-s probe că a colectat şpăgi este mai mult decât sfidare. În primul rând a intelingenţei celor de la care trebuie să primeşti verde ca să ajungi în Schengen. În ţara mai mult decât a tuturor posibilităţilor, cumetriile sunt mai valoroase decât orice standarde europene, iar mita mai importantă decât orice fond nerambursabil.
Sub nici o formă nu trebuie plânşi şpăgarii care au picat în dosarul DNA. Pentru că mulţi dintre ei nu mai erau decât nişte simpli zapcii. Însă scoaterea lor din sistem nu rezolvă mai nimic. Atâta timp cât cei care i-au protejat şi pe care i-au finanţat rămân mai departe ca să controleze sistemul. Ba chiar să-l perfecţioneze şi să avanseze în ierarhie. Paradoxal sau nu, metodele de „mulgere” prezentate pe larg de şpăgari în dosarul DNA continuă să fie folosite – traficanţii mici sunt vânaţi fără milă, în timp ce maşinile contrabandiştilor cu greutate n-au probleme să defileze prin vămi. Frumos renovate, după standarde Schengen. Dar care au o problemă – buda corupţiei din spatele geamurilor fumurii pute tot mai tare. De se simte mirosul până-n biroul chestorului Ioan Buda.
