Fata mea-i fotomodel şi o cheamă Bianca Jurcă. Aşa s-ar putea mândri mama sa, care şi-a luat odorul să lucreze cu ea în birou. Că 
doar este şefă la o instituţie de stat. Pentru că partidul i-a dat funcţia. Şi numai la partid se raportează totul. Şi e normal să-şi angajeze odorul la ea la IMM-uri. Dacă Băsescu şi-a făcut fata europarlamentar, că doar tot fotomodel a fost, de ce Lelica Crişan n-ar putea să-i găsească manechinului din familie un loc călduţ. De ce să nu-şi ia şi fata lu’ mama nişte fonduri de la UE, dacă fata lu’ tata Ostaficiuc a făcut la fel?Plus că a primit bonus şi o parcelă din parcul industrial şi tehnologic, cu un curat conflict de interese la mijloc.
Pe vremea pesediştilor se vorbea de beizadelele acestora. În ultimii ani, puterea portocalie a perfecţionat acest prototip al copilului de zeu al zilei. I-au mai adăugat o doză imensă de tupeu, aroganţă, completată sfidător cu mesajul că totul i se cuvine. Nu pentru că ar fi dovedit ceva din punct de vedere profesional, ci pentru că poartă la rever insigna portocalie. „Care-i problema?” este răspunsul standard atunci când n-au un răspuns logic la ce-i întrebi. Cinismul cazului Bianca Jurcă stă ascuns în propriile-i vorbe. Întrebată de un reporter TV care este capitala Uniunii Europene, a făcut ochii mari, a râs şi a decretat că nu există. După un timp, a fost angajată de mama ca şi consilier pentru programe europene. Şi aşa ştie şi lumea că Bianca Jurcă, angajata de la stat, are două facultăţi. Pentru că-n privat i s-ar potrivit propriile vorbe -nu există.
