Aşa după cum există Uniunea Artiştilor Plastici, de exemplu, oare de ce nu ar putea exista Sindicatul Muzicienilor Timişoreni? O asociaţie nonguvernamentală şi nonprofit, alcătuită din muzicieni profesionişti reprezentanţi ai mai multor stiluri muzicale care să aibă ca scop promovarea muzicii şi susţinerea intereselor membrilor săi. Un sindicat care să funcţioneze după reguli bine stabilite şi care să facă niscaiva ordine în bulibăşeala din acest domeniu. Odată cu apariţia lui, patronii de cluburi, restaurante, hoteluri şi alte stabilimente în care din când în când se mai cântă n-ar mai putea trage „ţepe“ după un concert, prevalându-se de ideea conform căreia a fost o seară cu consumaţie slabă şi drept urmare, „gajul“ artistului trebuie înjumăţit. Deunăzi, un amic „conectat“ în branşă îmi explica faptul că în cazul în care ar exista un asemenea sindicat (sau asociaţie, nevermind), lucrurile ar fi mult mai simple şi la capitolul „atragere de fonduri“. Şi asta pentru că atunci când beneficiezi de nişte bănuţi veniţi de la Uniunea Europeană e mult mai simplu să-i atribui unui proiect cultural „girat“ de un organism care este recunoscut în domeniu. Categoric, un asemenea for ar diminua eternele discuţii vizavi de felul în care se acordă bănuţii pentru diversele acţiuni „muzicale“ organizate de autorităţi. De exemplu, dacă acest utopic sindicat s-ar fi pronunţat asupra iniţierii unui nou festival pe bani publici, cu siguranţă şi-ar fi promovat şi propriile interese. Carevasăzică, în programul festivalului se regăseau şi talentele locale.
În lipsa acestui sindicat, apar constant discuţii pe la colţ de stradă. Alea în care o bună parte a muzicienilor se plânge de „şacalii“ care au devenit într-un fel sau altul promotori ai culturii timişorene. Care-şi urmăresc propriile interese şi includ în festivaluri doar o anumită parte a muzicienilor, „ăia care trebuie“. Desigur, ideea unui utopic sindicat al muzicienilor din Timişoara pune pe tapet şi câteva aspecte mega-sensibile. În primul şi în primul rând, cine ar putea fi „the one and only“, adică preşedintele? Graţie orgoliilor care se regăsesc din plin în lumea artiştilor, alegerea unui reprezentant al unei bresle nu e deloc o treabă simplă. Şi totuşi, cu niscaiva efort, se poate. Acest „boss“ ar putea veni şi din afară. De exemplu, un specialist în marketing, management, alea alea. Un om integru, recunoscut de toţi cotizanţii. Sincer, la momentul ăsta îmi scapă un posibil nume, dar cu ceva efort se poate ajunge la un compromis. Categoric, lista chestiunilor sensibile în incinta unui asemenea sindicat este mult mai lungă, dar un lucru e cert. Până când muzicienii timişoreni vor rămâne la fel de dezbinaţi ca şi acum, întotdeauna vor exista profitori care se erijează în ambasadori culturali ai scenei. Se încumetă cineva să pună de o şedinţă de constituire a sindicatului?
