Preşedintele PSD Timiş, Titu Bojin, a simţit gustul amar al înfrângerii de două ori consecutiv în doar câteva săptămâni. Ajuns în fruntea organizaţiei doar pentru că Ilie Sârbu i-a dat binecuvântarea în unul dintre episoadele războiului pesedisto – pesedist, Bojin şi-a folosit instinctele şi talentul nativ de a forţa lucrurile pentru a ajunge preşedinte al consiliului judeţean. Ajutat masiv de valul electoral anti-pedelist, singurul pesedist care a rămas în fruntea unei instituţii deconcentrate cu mulţi bani în buget cu sprijinul direct al lui Constantin Ostaficiuc în timpul guvernării Boc şi-a văzut visul împlinit.
De pe scaunul de şef al judeţului a început să se comporte ca un prim secretar, impunând oameni în funcţii care nu au nici o legătură cu ideea de profesionalism sau menţinând în funcţii protejaţi şi protejate ale „Brandului”. A fost lăsat să-şi facă numărul cât timp a rămas în lungimea aţei păpuşarului. Înconjurat de lingăi şi aplaudaci aleşi pe sprânceană, Bojin a început să creadă că este lider regional, dacă nu chiar naţional şi că într-adevăr este o mare valoare a politicii. S-a aruncat în lupta pentru funcţia de vicepreşedinte al PSD la nivel naţional, încercând în stilu-i caracteristic să-şi declare „independenţa”, şi dând cu tifla celor care nu făceau cum îşi dorea. A eşuat fără drept de apel. Reîntors în „parohie”, a încercat să-şi ia revanşa şi să transforme filiala într-o anexă a poftelor sale. Orbit de visul său, şi-a îndepărtat până şi pe cei care odată i-au fost aprope şi au mers alături de el. Zbaterile marionetei au fost atât de mari, încât păpuşarul l-a lăsat să se încurce în propriile-i aţe. Ca să nu mai aibă dureri de cap de acu încolo. Preşedinte cu un birou permanent care oricând poate să-i întoarcă orice decizie, Bojin s-a reîntors la statutul care l-a consacrat.
