Efecte pirotehnice şi o ploaie de spumă. Majoritatea cronicilor apărute în mass-media după concertul Rammstein de la Bucureşti, de zilele trecute, au ţinut să sublinieze acest aspect. Evident, melomanii adevăraţi au văzut şi auzit mult mai mult. Dincolo de toate, Rammstein e o formaţie pentru toată lumea, „fur alle“. Posedă un show mişto, cântă interesant şi mai presus de toate, are acel „ceva al lor“. O semnătură aparte, un „cârlig“ care îi diferenţiază de restul, acel „ceva“ care face ca la concertele lor să vină nu numai cei cu tricouri Rammstein, dar şi oameni care poartă cu mândrie tricouri cu Rolling Stones sau Iron Maiden. Şi chiar şi vedete autohtone.
La faţa locului au fost şi Dan Bitmman, Horia Brenciu sau membrii trupei Voltaj. Sunt extrem de curios ce au învăţat ei din acest concert. Dacă eram în locul lor, aş fi venit cu un carneţel. Căci aveau multe notiţe de luat. Dincolo de stil şi alte „chichiţe“, nemţii au în sânge noţiunea de profesionalism. Ştiu cum să te facă să fredonezi piesele lor, să fii absorbit de ceea ce se întâmplă pe scenă. Nu cu metodele româneşti. Solistul Till Lindemann nu interacţionează defel cu publicul, nu invită pe nimeni să facă valuri, nu ţipă ca dementul ca să-i facă pe băieţi să strige mai tare decât fetele, nimic din toate astea. Oamenii îşi fac „numărul“ atent studiat, iar publicul se bucură de un program ca la carte. Unul din lucrurile faine care au loc atunci când paşii te duc la un concert care are bilet de intrare este acela că scapi pentru câteva ore de eternii gură-cască. De mâncătorii de seminţe, de negustori sau de şutitorii de portofele. Pentru câteva ore ai impresia că eşti într-o atmosferă normală şi te poţi bucura de show.
E drept, „normalitatea“ asta e tipic românească. Adică, te trezeşti că stai la coadă jumătate de oră pentru un jeton de plastic. Care costă şapte lei şi care îţi dă privilegiul de a bea o apă minerală sau o bere la pahar. Urmează o altă coadă la fel de serioasă pentru a intra în posesia mult râvnitului lichid. Poate nu ar fi rău ca şi pe la noi să se introducă alte metode de plată. Cum ar fi un card special, cum e la Sziget-ul din Budapesta. Sau cu mai multe locuri de vânzare, cum ar fi normal. Una peste alta, festivalul Rock The City din Bucureşti a avut şi bune, şi rele, ca de obicei.
Evident, nu ai cum să nu-ţi pui întrebarea de ce nu se face şi la noi în Timişoara aşa ceva. Dincolo de aspectele legate de numărul participanţilor, ar mai fi câteva „fineţuri“. Un asemenea eveniment, festival, manifestare – cum vreţi să-l numiţi – are nevoie de sprijin. Financiar din partea sponsorilor şi de bunăvoinţă din partea autorităţilor. Aici ar fi de discutat mult şi bine, căci autorităţile pot rezolva multe chestiuni. Şi deoarece Timişoara nu stă bine nici la sponzori şi nici la „bunăvoinţa“ autorităţilor în asemenea probleme, e clar că deocamdată cel puţin, nu putem visa la un Rock in Timişoara. Făcut de oameni profesionişti. Există însă posibilitatea ca după succesul Jazz TM-ului să avem parte şi de un RockTM. Făcut tot din bani publici şi tot pentru „fala“ unora. Până la un festival adevărat de rock mai avem însă ceva de aşteptat. Până atunci, dăm fuga la Novi Sad sau Budapesta. Şi uneori chiar şi până pe malurile Dâmboviţei, pentru a cânta Du hast mich gefragt…
