Unul din reprezentanţii de seamă ai muzicii electronice din zilele noastre, deadmau5 a admis faptul că oricine are parte de o oră de antrenament cu minime cunoştinţe dobândite în software-ul Ableton, poate deveni star. Carevasăzică, poate executa ceea ce face el la un „concert“. Evenimentele live sună cât se poate de bine, în zilele noastre. E şi normal având în vedere evoluţia tehnicii. Şi pentru că, pe lângă ceea ce se aude „live“ sută la sută la faţa locului, o sumedenie de formaţii „merg“ alături de câteva sesiuni pre-înregistrate. Nu vorbim aici de playback-ul jenant executat de mulţi artişti mega – mediatizaţi pe malurile Dâmboviţei, ci de trupele care se folosesc de un laptop „ajutător“ şi o linie melodică generică foarte utilă oricărui instrumentist din trupă. E un soi de semi – playback, care se practică şi la case foarte mari. Drept urmare, multe concerte „ies“ ca la carte, aproape fără nicio „greşeală“, iar fanii sunt mega – bucuroşi. Dar oare ce aşteaptă publicul de la un concert live? Care-i motivul pentru care mergi la un concert? Ca să-I vezi în carne şi oase pe eroii tăi? Ca să te bucuri de extraordinarul show de lumini? Sau ca să asculţi muzică tare? Ca să te întâlneşti cu amicii în aceeaşi incintă şi să te faci „praf“ pe nişte acorduri mişto? Categoric, există o sumedenie de posibile răspunsuri.
Mulţi nici nu se ostenesc să răspundă la această întrebare. Pur şi simplu, nu le pasă. Pentru adevăraţii melomani, muzica live trebuie să beneficieze de un element de risc. Să fie o chestie periculoasă, în care uneori cântăreţii să greşească armoniile şi notele, tobarii să dea „gherle“ iar chitariştii s-o ia pe „arătură“. Asta înseamnă un concert live, nu sound-ul acela „prefabricat“ pe care îl asculţi acasă odată ce ai apăsat play la discul cu ceea ce consideri tu a fi „cea mai dementă trupă de pe planetă“. Pentru cei care se înghesuie la zilele oraşului şi sunt văzuţi electoral vorbind „carne de tun“, explicaţiile-s altele.
Lumea adoră să se înghesuie alături de alţi anti – melomani care fredonează „Gargăriţă-riţă, te rog fă-mi pe plac/Vreau în poieniţă, lasă-mă s-o fac/Mâine-ţi cânt o serenadă şi te iau la vals/Ştii că-i sticla de pălincă dacă vezi că-ncep să cânt fals/Te pup, pa, pa“. Categoric, există o vârstă la care e logic să fii îndrăgostit de opere muzicale de genul „Dragostea se face-n minim doi, E secret, rămâne între noi“. Mai grav este însă că mulţi dintre cei care fredonează la greu refrene din astea au trecut de vârsta la care îţi ies coşurile pe faţă. Şi mai tragic este că oficialităţile oraşului nostru consideră că melodioarele de acest gen merită promovate pe bani publici. Ş-atunci, să nu mai mire pe nimeni faptul că lumea nu ştie pentru ce merge la un concert live.
