Ca o lovitură de berbec a fost pentru toată lumea vestea că Traian Berbeceanu a fost ridicat de procurori pentru că ar fi făcut pact cu mafia. Şocul a fost cu atât mai mare cu cât comisarul şef era perceput ca poliţistul care nu iartă pe nimeni şi nimic, iar arestările pe bandă rulantă din ultimii ani au întărit acest mit. Imediat au început să curgă scenariile, scuzele şi explicaţiile, transformând în duşman de clasă pe oricine ar îndrăzni să-l conteste. Transformarea lui Traian Berbeceanu în vaca sfântă a Ministerului de Interne cred că mai mult i-a dăunat decât i-a folosit. Pentru că în cazul unui astfel de personaj o acuzaţie de trădare cântăreşte infinit mai greu decât pentru un agent de stradă.
Ani de zile, Traian Berbeceanu a jucat pe linia roşie şi extrem de subţire care face diferenţa între poliţistul bun care face inevitabilele compromisuri pentru a-i băga la beci pe băieţii răi şi poliţistul rău care ajunge parte a mecanismului de crimă organizată. Iar diferenţa este dată de gradul de acceptabilitate pentru faptele sursei, informatorului, „sifonului” sau cum vrei să-l numeşti. Iar crima organizată înseamnă infractori care au protecţie din partea unora din instituţiile statului pentru acţiunile lor. Ca om al legii, nu poţi să fii haiducul care este poliţist, procuror şi judecător. Nimeni nu-i contestă meritele profesionale ale comisarului şef Berbeceanu, dar nu poţi accepta ca, în numele acestora, să fie lăsaţi infractori precum Litera să ducă oameni în pădure şi să-i rupă-n bătaie sau să-i transforme în sclavi trimişi în Libia pentru a-şi plăti datoriile umflate prin cămătărie. Când negociezi legea, nu mai eşti apărătorul ei.
Nimeni nu poate spune nici că procurorii sunt nişte sfinţi, pe care nu trebuie să-i suspectezi de nimic. Greşeala impardonabilă a DIICOT în dosarul Berbeceanu este că instrumentarea s-a făcut de cel cu care şeful de la „Crimă Organizată” era în conflict deschis. Dacă ancheta ar fi fost făcută de un procuror, de la structura centrală, de exemplu, ar fi fost mult mai puţine suspiciuni de făcătură a dosarului. Care nu vor dispare nici când instanţa va da o sentinţă definitivă şi irevocabilă. Cât de solide sunt probele vor decide instanţele. Iar acuzaţiile de trădare la adresa procurorilor din partea lui Berbeceanu trebuie tratate cu maximă seriozitate. Pentru că legea nu face distincţie între poliţişti şi procurori, ci între infractori şi oameni cinstiţi.
Criza de sistem este evidentă şi numai măsuri chirurgicale fără frică vor repune lucrurile în ordine. Un poliţist adevărat niciodată nu-şi îndeamnă colegii să nu mai lupte cu mafioţii, să se oprească. Traian Berbeceanu va rămâne, oricum, un model. Singurul lucru rămas necunoscut este tipul modelului.
