”Am fost acolo”. Iar dacă sunt ”acolo” trebuie să ne știe toată lumea. Românii adoră să vocifereze. Gesticulează. Țipă. Nu le ajunge datul în stambă la fața locului, continuă isteria pe internet, pe siteuri și forumuri ”specializate”.
Se spune că italienii sunt neamul european cel mai vocal. Aiurea! Mergi pe o plajă, și ai să te convingi. Mergi pe una în străinătate, ca să ai în față diverse neamuri, și să poți vedea cum se prezintă lucrurile, pentru că dacă alegi Mamaia sau Cap Aurora, la cum vociferează tată lumea în jur, nu o să ți se mai pară ceva deosebit. Afară, toată plaja e a lor, a românilor. Tot localul. Toată strada. Un tată nu comunică cu fiul aproape bebeluș în mod civilizat, ci îi explică, sacadat, în gura mare, apăsând cuvintele, că vor merge pe o terasă unde niște nenea îi vor servi cu fructe de mare. Discursul handicapat se aude la 10 metri de jur împrejurul lui.
Nici nu știu dacă să povestesc despre o puștoaică de 7 – 8 ani care țipă isteric la mă-sa că vrea ochelari de intrat în mare. ”Nu cei verzi, cei roz. Adu-mi și tubul”. Asta se întâmplă la 2 metri de șezlongul femeii, și încă doi distanță de apă, exasperând pe toată lumea din jur, în general străină, care nu pricepe miorlăiala cretină. Agitație. Femeia se ridică și execută ordinul. Familia Escu a venit la mare și e de mare minune lucrul acesta. Se dau în stambă. Se dau în bărci. Țipă și nu se mai opresc. Când nu țipă ca să fie băgați în seamă, se laudă, din același motiv: ”Am fost acolo”.
Și?! Adică nu contează scopul – relaxarea după un an sau jumătate de an de muncă poate obositoare. Nu! ”Am fost acolo” e un sindrom. Tot ce contează că familia Escu, împreună cu familia Pescu, eventual, best friends ever, au ajuns la mare, alta decât Neagra, și bifează experiența ”am fost acolo”. Au ochelari de cal și păreri despre orice din locul în care au ajuns prima data în viața lor de 5 minute, dar sunt primii care ajung acolo înaintea tuturor cunoscuților. Prin urmare ei deja ”au fost acolo” și știu. Întrebare: ”Oare cât costă parcarea în port?” Răspuns: ”Am văzut că sunt mai multe parcări. Nu m-am uitat la preț, dar sigur e ieftin”. Dacă peste 40 de euro pe zi e ieftin, Doamne ajută, înseamnă că brusc, în ultima săptămână salariile în România au ajuns la normalitate, atâta vreme cât el, un conțopist de primărie de oraș mediocru e dispus să își parcheze Renault-ul, o săptămână, cu aproape 300 de euro.
Nu am văzut în viața mea oameni mai prost crescuți decât românii. De la copii la adulți. Și invers. Copiii români țipă ce vor. Sunt imperativi. Li se pare cool să îi audă toată lumea, să se uite la ei cum își dirijează părinții. Au fost ”educați” că li se cuvine totul, și mai ales că ”babacii” sunt doar sclavii lor personali. Adulții români își bibilesc progeniturile de parcă ar fi entități extraterestre handicapate (eventual): nu cumva să le lipsească ultimul moft care le vine dintr-o sinapsă defectă într-un creier parcă lipsit de neuroni.
De câteva zile mă rog seara: Doamne, fă să doară prostia!
