Au trecut 20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara, ultimul act de revoltă al oraşului după irepetabilul gest din Decembrie 89. 
Documentul în sine a fost o viziune care, dacă ar fi fost aplicată, ar fi accelerat dezvoltarea democraţiei din România. De fapt, nimeni nu şi-a dorit cu adevărat să o pună în aplicare. Nici unul dintre guverne, indiferent dacă a fost de stânga sau de dreapta, nu şi-a asumat răspunderea pentru a forţa transformarea Proclamaţiei în lege. Ba mai mult, s-a dovedit că unii dintre cei care răcneau din bojocii împotriva comunismului şi securităţii erau foşti colaboratori ai sistemului. Din când în când, Proclamaţia de la Timişoara a fost scoasă pe la vreun geam şi fluturată de vreun politician. Şi cam atât. Tristul adevăr este că doar timpul a început să îndeplinească Punctul 8 . Două dintre partidele importante – PSD şi PNL- au, în sfârşit, lideri care nu au fost membri de partid. Şi aceste lucruri nu s-au petrecut din cauza presiunii societăţii civile asupra partidelor, ci a fost rezultatul procesului de evoluţie firească a lucrurilor. Care va continua. Fractura dintre stânga şi dreapta politică, aflate în 1990 în război total, s-a închis şi ea tot odată cu trecerea timpului. De acum, e utopie să mai ceri aplicarea Punctului 8 şi să te agăţi ca înecatul de paiul anti-comunismului de tip ultras.
În urma visului frumos al Proclamaţiei au rămas câţiva profitori, continuarea democratică a fosţilor ilegalişti comunişti. Şi-au făcut o meserie din asta. Aidoma fostei nomenclaturii, îşi mai trag nişte osânză de profit de pe la stat doar pentru că sunt apărătorii Proclamaţiei. Care spune la punctul 9 că „Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale”. Cred că, în fiecare zi de 11 martie, cea mai bună aniversare a Proclamaţiei de la Timişoara, în loc de serbări şi colocvii, este un drum la Muzeul Banatului şi recitirea textului original. Ca să ne aducem aminte de spiritul ei.
