Că Traian Băsescu este fan al Marelui Licurici ştie toată lumea. Stau şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă, în SUA sau în oricare alt stat 
NATO, guvernul şi-ar fi permis doar să vină cu o propunere de recalculare a pensiilor militarilor rezervişti, nu ca foştii soldaţi să se trezească peste noapte cu 60% bani mai puţini. Cel puţin iniţiatorul ar fi dispărut cu viteza luminii din viaţa politică. Pentru că, acolo, armata este respectată. Pentru că orice stat normal acordă preţuire celor în uniformă, care sunt oricând gata să-şi pună ţara mai presus de propria viaţă. Vine firesc întrebarea – România este un stat normal? Bine-nţeles că nu. Legi violate-n miezul zilei de cele mai înalte instituţii ale statului, cetăţeni trataţi ca nişte vite atunci când stăpânul este nemulţumit că nu stau cuminţi în ţarcurile lor. Şi nu trebuie uitat un alt „detaliu”. Niciunde, comandantul suprem nu a ieşit în public să-şi umilească ostaşii, chiar dacă sunt rezervişti. Nimic nu te poate decredibiliza mai mult în faţa propriei armate decât un astfel de gest. Aşa zisa tărie a lui Traian Băsescu de a se lua-n gură cu oricine este doar o palidă încercare de a masca aberantele sale gesturi. Dacă nu ai pic de demnitate să-ţi respecţi propria armată, cum te aştepţi ca alţii să te respecte? Şi, în plus, şi pentru a-i face Marelui Licurici o „m..e, mă”(citat din Traian Băsescu pentru persoanele sensibiloase) e nevoie de o minimă demnitate. Ca să te lase să te apropii.
De ce nu-i iese lui Băsescu dorinţa cu „m…e, mă”
