Timişoara este, astăzi, în doliu. Dar şi-a uitat morţii. Şi să-i mai respecte. Frăţia sângelui vărsat pentru libertate a fost înlocuită 
de duşmănia orgoliilor mărunte şi meschine. Timişoara a fost uitată şi s-a uitat. Cu fala de a fi primul oraşul unde s-a strigat din toţi rărunchii „libertate”, Timişoara nu a fost în stare ca-n 22 de ani să aibă un muzeu adevărat al revoluţiei. Dar s-au găsit oricâţi bani au trebuit pentru comemorări efemere. Fix din 16 până-n 20 decembrie. De revoluţie ai mai auzit, în rest, doar dacă a mai fost scandal pentru vreo ciosvârtă de teren sau o bucată de spaţiu comercial. În numele idealurilor din acel irepetabil 1989, desigur. De la Bucureşti mai vine drept recunoştinţă doar multă indiferenţă. Numai azi, premierul Emil Boc a trecut pe lângă oraş. În goana sa de a minţi poporul că nişte kilometri de asfalt sunt autostradă, n-a avut cinci minute să se oprească la mormintele celor fără de care n-ar fi ajuns niciodată unde e. Dar ce contează? Morţii nu votează. Iar pe cei care mai trăiesc îi cumperi cu o plasă, nu cu respect. Scufundată-n propria uitare, Timişoara îşi plânge de milă. Şi cam atât.
Adevăratul doliu al Timişoarei
